Fierbinte ca vremea de afară… not

Materiale folosite:

Anunțuri

Intelligence

My baby is back!

Josh Holloway îl interpretează pe Gabriel Vaughn, un fost soldat Delta Force, veteran de război, care se oferă voluntar off-screen pentru implantarea în propriul creier a unui super cip top secret. În timp ce operaţia aceasta nu-i aduce nici o îmbunătăţire de natură fizică, din punct de vedere mental personajul nostru devine „noul pas în evoluţia spionajului”, un fel de super-calculator capabil să discearnă şi să decidă, conectat în direct la toate reţelele de informaţii. Cum anume se conectează la aceste reţele şi cum îşi filtrează informaţia nu ne este prezentat exact, dar cea mai mare abilitate a lui Gabriel este aceea de a „proiecta” (rendering) o anumită scenă de investigaţii. Ceea de ne ajută să înţelegem că Intelligence nu face referire la „inteligenţă superioară”, ci, mai degrabă, la ceea ce înseamnă să poţi dobândi informaţiile potrivite şi cum să le aplici.

Numit erou, dar considerat nesăbuit şi câteodată insubordonat de către şefa sa, Lilian Strand (interpretată de Marg Helgenberger, Catherine Willows din „CSI”), este plasat în grija unei agente a Serviciilor Secrete americane, Riley Neal (Meghan Ory, Ruby/Red Riding Hood din „Once Upon a Time”), a cărei misiune este să-l ţină în viaţă cu orice preţ. Motivul? Gabriel e badass fără să-ţi facă fundul arşice. Poate privi oamenii din jurul său, scanând chipurile şi accesând toate datele disponibile despre o anumită persoană, atât timp cât aceste date se află în reţeaua informatică. Toate device-urile conectate la internet fac parte din arsenalul lui. Datele video apar sub forma unor proiectări holografice prin care Gabriel se poate deplasa; aşa numita cyber-randare. Chiar dacă nu ştim cum anume face asta, metoda de prezentare este cu siguranţă câştigătoare.

Alt plus îl reprezintă veşnica formulă a partenerilor din filmele/serialele de acţiune: Gabriel şi noua sa gardă de corp îşi consolidează relaţia prin persiflare, mereu prezenta tensiune sexuală şi salvarea reciprocă a pielii în timpul situaţilor de criză. Cu toate acestea, chiar dacă acest aspect al poveştii este atât de previzibil, interpretarea lui Josh Holloway (Sawyer din „Lost”) este excepţională, iar personajele interesante şi credibile.

riliel

Pe lângă Josh, Meghan şi Marg, din distribuţie mai fac parte John Billingsley (Dr. Phlox din „Enterprise”), Lance Reddick (Phillip Broyles din „Fringe”), Peter Coyote şi Zuleikha Robinson (Jazira din „Hidalgo”/Ilana din „Lost”).

Fiind un serial de acţiune, o bună parte din scenariu este consumată pe scenele cu bătăi şi împuşcături, fără să fie, însă, prea grafice şi prea dese. Episoadele prezintă personajele, le lasă timpul de a se dezvolta pe sine şi povestea şi reuşeşte, făcând paşi de bebeluş, să explice abilităţile lui Gabriel fără a te îngropa sub un maldăr de idiomuri de specialitate IT. Din păcate, cineva de acolo, din America, a considerat că nu sunt suficienţi oameni pasionaţi de „Intelligence”, serialul fiind anulat după doar primul sezon. Dacă doriţi să urmăriţi un serial în care să nu investiţi prea mult timp, cele 13 episoade sunt mai mult decât suficiente şi, lucru foarte important, au sens, spre deosebire de alte seriale asemănătoare.

Obsesia săptămânii: Salute

Melodie mai feministă nu am mai auzit de multă vreme. Noul pop grup british Little Mix face o treabă extraordinar de bună, iar fetele astea au nişte voci incredibile. Deşi versurile nu vorbesc despre o operaţie pe creier, ca întotdeauna, cuvintele deţin puterea:

You think we’re just pretty things/You couldn’t be more wrong/(We’re standing strong, we carry on)/Knock us but we keep moving up/Can’t stop a hurricane, ladies it’s time to awake!

Snowflakes in May

Yup, am făcut-o si pe asta. Mi-am cumpărat de aici un set de primer şi top coat UV. Lampa UV am achiziţionat-o de la unul dintre magazinele care vând produse low end pentru nail art şi m-am pus pe treabă.

Manichiura semipermanentă rezistă de aproape 3 săptămâni pe unghii, cu o uşoară estompare a luciului lacului de unghii, pe când sclipiciul şi decal-urile s-au ciobit după 3-4 zile.

Nuanţa de albastru este o ojă normală din gama The One de la Oriflame, aplicată direct peste primer. Am aplicat lacul incolor UV şi mi-am copt degeţelele 3 minute la lampă. Am plusat cu decal-uri (abţibilduri pentru unghii) şi un lac cu sclipici, nuanţa Sparkle, de la Miss Sporty, pe care o puteţi achiziţiona de la eMag.

Alegerea Louisei

Laptop nou, oameni dragi. Deci, capitol nou 🙂

Capitolul 9: Nepământeanul copil

 

Ucide.

Ascunde.

Distruge.

Tăcerea devenise cântecul ei de leagăn. Chemarea aceea tandră fusese lucrul care o adusese înapoi de pe tărâmul celor dispăruţi, care îi vorbea numai ei şi care o liniştea. În tăcere nu exista nici durere, iar durerea fusese unica ei constantă zile în şir, până când Louise încetase să mai numere clipele. Iar din tăcere nu izbucneau nici trecutul şi nici visele. Nici gemete de durere şi nici ţipete de furie. Întâmpinase tăcerea şi se lăsase acceptată de ea. Atât de liniştită şi de senină, tăcerea fusese singurul lucru pe care nu i-l putuseră lua.

Asta era ceea ce înţelegea acum Louise cel mai uşor, singurul lucru pe care îl mai recunoştea. În afară de întunericul pătrunzător, tăcerea era doar celălalt companion care nu se dezlipise de ea în tot acest timp. Cadenţa apăsată a paşilor ce se apropiau de temniţa ei, foşnetul crengilor lovind zăbrelele ferestrei dincolo de ziduri şi frigul care îi amorţea trupul în întregime… Toate aceste lucruri, micile ei bucurii acum, erau liniştitoare, vindecătoare, dar nu la fel de mult precum tăcerea. Prietena aceasta incoruptibilă de ceilalţi rămăsese unicul lucru care nu o părăsea în nici o seară, când nimeni nu se aventura să-i tulbure somnul.

Tăcerea venea întotdeauna învăluită în întuneric, înfăşurând-o ca într-o pătură. Louise fusese încolţită, capturată şi torturată. Pentru ceilalţi, era doar o curiozitate nepământeană, ceva cu aspect uman, care-i păcălise atâţia ani. Pentru asta, primea la schimb zâmbete mulţumite şi mâini însângerate. Ţipete şi durere, întuneric şi tăcere. Nu singurătate şi nici milă. Încăperea în care o ţineau atunci când nu experimentau pe ea era scundă şi îngustă, un fel de cavou luminat doar printr-o fereastră zăbrelită, cu pereţi goi şi podele reci. Zidurile cuştii sale îi provocau în fiecare noapte frisoane, iar Louise ştia prea bine că nu exista nici un motiv să i se permită un strop de căldură. Căldura însemna un început de simpatie, iar simpatia putea fi atât de uşor convertită în milă. De la milă la îndurare mai era doar un pas, iar Andrew nu mai voia să-i arate niciodată îndurare.

O săgetare îi traversă braţul stâng, destul de puternic încât să uite de celelalte răni. Să verifice restul leziunilor mai grave ar fi fost inutil, deoarece sub nici o formă, în starea în care se afla, Louise nu ar fi putut accelera procesul de vindecare. Capsula de plutoniu care o alimenta cu energie îi fusese îndepărtată încă din primele momente ale încarcerării sale, iar acum abia mai funcţiona la minimum. Dacă nu ar fi durut-o fiecare oscior din trup, probabil că ar fi pufnit-o râsul. Era umană, poate mai mult acum decât ca altădată, iar ei continuau să o disece şi să încerce să găsească o explicaţie pentru existenţa ei când o despuiaseră de tot ce o făcuse specială înainte.

Ştia că mai fuseseră alţii înaintea ei, le adulmecase esenţa întipărită pentru totdeauna pe pereţii carcerei sale, dar ştia, de asemenea, că ea era cea care petrecuse cel mai mult timp închisă în încăperea aceea. Louise refuza să simtă milă pentru ei; încercările la care fuseseră supuşi le frânseseră spiritul, dar, cumva, găsiseră o cale de scăpare. Ea era încă aici. Capul îi atârnă pe umeri, iar femeia se forţă să-l proptească de perete. Ştia că urmau să vină pentru ea. Trecuse aproape o zi întreagă şi nu o scoseseră încă din întunericul în care o aruncaseră. Se întrebă ce îi mai pregătiseră acum. Depăşiseră demult proba lipsei hranei şi a apei. O lăsaseră 3 zile fără apă şi aproape o săptămână fără mâncare înainte de a-şi pierde conştiinţa şi nu fuseseră deloc încântaţi să descopere că, cel puţin, în aspectul acesta, era la fel precum ei. Apoi începuseră să-i prelueze grefe de piele şi reacţionaseră ca şi când ar fi câştigat premiul cel mai mare la loterie. Epiderma Louisei se reconstruise în câteva zile; la fel de repede îi crescuse la loc şi părul pe care ei i-l tăiaseră în ciuda protestelor ei mute.

Se simţea slăbită, iar starea aceasta căreia nu i se putea opune se înrăutăţea pe zi ce trecea. Dacă s-ar fi pus şi numai pentru o clipă în pielea torţionarilor săi, Louise ar fi avansat la recoltarea de organe, dar gândul îi întoarse stomacul pe dos şi se forţă să-şi schimbe direcţia gândurilor. Ştia că nu mai dispunea de suficientă energie nucleară încât să-şi duplice un organ în cazul în care unul dintre ele ar fi încetat să mai funcţioneze. Să se gândească la oamenii de care îi era dor? Mai bine s-ar fi gândit la o soluţie să iasă din situaţia asta, pentru că pe oamenii de care îi era dor îi dezamăgise şi nu mai putea face nimic pentru a îndrepta asta.

Marius o lăsase să se întoarcă în Europa doar pentru că îi servise minciună după minciună şi profitase de sentimentele lui pentru ea pentru a obţine ceea ce-şi dorise. Iar Alex? Pierdut pentru totdeauna pentru că nu ştiuse ce să facă. Planul fusese atât de simplu. Trebuia doar să achiziţioneze o rezervă nouă de plutoniu de la furnizorul ei obişnuit şi să se întoarcă la centru de comandă din Johannesburg. Putea să-l găsească şi singură pe Alex, nu avea nevoie de Darren. Şi totuşi… Se încruntă în întuneric, încercând să-şi amintească ce anume o convinse să facă drumul până la Londra. Dar motivul îi rămase în continuare ascuns. De ce nu putea să-şi aducă aminte?

Ochii Louisei se închiseră împotriva voinţei sale. Timpul petrecut aici îşi pusese încet amprenta nemiloasă asupra ei. Se lăsă să alunece de-a lungul peretelui, sprijinindu-se în braţe, tremurând de la efort. Cu o ultimă licărire, spiritul ei unic se aprinse în ea şi i se prăvăli prin trup asemenea unei unde de şoc, devastatoare şi ucigătoare. Ţipătul i se scurse dincolo de buze fără voia ei, iar Louise realiză în acel moment că faptul că încă mai era în viaţă era mult mai periculos decât dacă ar fi murit deja. Ei aşteptau ceva. Acel ceva care continua să îi alimenteze trupul cu energie în ciuda faptului că inima îi fusese smulsă din piept, acelaşi ceva ce nu o lăsa să dispară. Îi fu ruşine şi silă de ea însăşi pentru că voia să aleagă calea cea uşoară, dacă nu putea să moară ea, atunci să moară ei.

Şi ţipetele ei răsunară apoi neîncetat în toată închisoarea.

Ore mai târziu, uşa care ducea la rezerva Louisei se deschise, iar Andrew făcu câţiva paşi în încăpere, înconjurat de raze orbitoare de lumină asemenea unui înger salvator. Respiraţia Louisei se opri câteva secunde înainte de a-şi face curaj să-l privească; înalt şi impunător, cu trăsăturile parcă sculptate în piatră, îi apărea acum drept adevăratul monstru ce era cu adevărat.

Bărbatul rămase pe loc, ţintuind-o cu privirea. Se ferise de el, ascunzându-se în umbrele încăperii, dar ochii ei furtunoşi îl urmăreau peste tot. Andrew rânji în direcţia ei. Lumina care îl învăluise mai devreme dispăruse, iar Louise realiză că uşa se închisese în urma lui. Erau doar ei doi şi întunericul. Şi mirosul acru de fecale, vomă şi sânge. Rânjetul lui Andrew se lăţi. Dintre umbre, răsuflarea întretăiată a femeii îi aminti de o pisică speriată, cu oasele încordate la maximum. Dacă ar atinge-o acum s-ar frânge?

– Cum te simţi astăzi, draga mea?, o întrebă el, întinzându-se peste spaţiul dintre ei pentru a-i atinge chipul. Mângâierea aceea nu-i aduse însă nici un strop de alinare Louisei. Îşi întoarse privirea şi îşi strânse genunchii la piept; în ciuda frigului din încăpere, degetele lui Andrew pe pielea ei străvezie lăsară urme arzânde. Apoi, de pe chip alunecară peste umărul gol şi, pentru o secundă, părură să se odihnească pe braţul ei învineţit, înainte de a se înfige în carnea sfâşiată. Ţipătul ei îi fu răspuns la întrebare.

Sângele începu să-i alunece în jos pe braţ cu o viteză ameţitoare, rubiniu şi vâscos, atât de nenatural, gheaţă şi foc laolaltă, gata să o consume. Credea că se obişnuise cu durerea, că amorţise definitiv, dar o atingere a lui şi se afla din nou acolo, în camera de tortură, cu ace înfipte în vene, în ochi, tăiată de bisturie, pătrunsă de degete străine, înmânuşate în plastic, sfâşiind muşchiul bucată cu bucată până când nu mai rămăsese nimic, decât un schelet şi un trup ce avea să se vindece. Dar ea, Louise, dispăruse. Îşi muşcă buzele până la sânge pentru a-şi înfrâna gemetele. O despuiaseră de tot ce o făcuse umană, ce rost avea să îi acorde această satisfacţie?

Andrew îşi retrase mâna, surprins de tăcerea Louisei. Întotdeauna fusese vocală, chiar şi înainte de situaţia actuală, iar el adorase reacţiile ei aprinse. Louise avea un foc lăuntric care-l mistuise atunci şi avea nevoie să-l consume şi acum. În condiţiile impuse de el.

– Nici un răspuns?, întrebă el surprins.

Inima Louisei se strânse. Cum ar fi, gândi, să-l atace pe Andrew şi să-l rupă în două aşa cum o făcuse el? Să-i asculte scâncetele de durere chemând-o la somn, să se scalde în măruntaiele lui? Dacă trebuia să meargă la baie, folosea un colţ al încăperii. Dacă îi era foame, Andrew o înfometa şi mai mult. Dacă durerea devenea de nesuportat, tortura se înrăutăţea. Şi totul era perfect normal dacă era în numele ştiinţei.

Louise se ruşină cu puterea pe care Tatăl o exercitase asupra ei. Pentru prima dată în ani, când se trezise cu Andrew şi Lorena lângă patul ei, monitorizându-i semnele vitale, realizase că pierduse controlul propriei vieţi. Tot ce făcuse Tatăl ei fusese în van.

– Nu contează, continuă el. În câteva zile ţi se va alătura un bărbat.

Vorbele lui o lăsară stearpă. Îşi privi braţul ce atârna moale în poală, dorindu-şi ca focul pe care îl simţise mai devreme să izbucnească iar.

– S-ar putea să-l cunoşti. Să ai sentimente pentru el, chiar.

Zâmbetul pe care i-l aruncă o orbi de furie. Inima începu iar să bată nebună.

– Tot ce vreau este să… Cum să îţi explic ca să-mi înţelegi planul pe care îl am pentru tine? Vreau un copil al tău, Louise. Cu el.

Atât. Atât de simplu şi apoi ar fi fost liberă. Un copil. Cu el.

Cum să te prezinţi corect

Bernard Marr, influencer, autor şi prezentator, susţinea nu demult o nouă metodă inovativă de a face o primă impresie mult mai bună la o întâlnire prin a nu te prezenta într-un mod flamboyant.

Da, da, aţi citit bine. Pentru a rămâne în amintirea cuiva drept cineva cu care să-şi dorească să facă afaceri, este important să ştii cum să nu te prezinţi.

Să ştii să te conectezi cu oamenii din jurul tău este una dintre cele mai dificile abilităţi pe care o persoană trebuie să le deţină în mediul de afaceri. Poate fi o experienţă ciudată să ştii că ai captat atenţia unui grup de persoane şi, în acelaşi timp, să te străduieşti să le laşi o impresie bună. E un moment important. Conlocutorul tău poate fi acea persoană care să te ajute să-ţi construieşti cariera sau care să-ţi pună piedici de netrecut de la primul pas. Dacă faci impresie bună, acea persoană te poate recomanda unui client important sau te poate ajuta să obţii contractul pe care îl ţinteai de ceva vreme.

Pe de altă parte, dacă te porţi ca un novice, te poţi înstrăina de cineva care poate avea conexiuni şi relaţii importante. Dacă vrei să arăţi ca un necioplit atunci când intri în vorbă cu cineva, încearcă să eviţi paşii de mai jos:

  • Lansatorul de nume. Genul de individ care se prezintă prin a menţiona cunoscuţi sau foşti angajatori. Poate că nu-ţi vei mai aminti numele lui, dar nu vei uita niciodată că odată, la o nuntă, trei mese mai încolo de el, a stat o nepoată de-a doua a unui domn senator care a intrat la puşcărie pentru fraudă.
  • Purtătorul de cărţi de vizită. O carte de vizită nu este o prezentare. Dacă îţi arunci cartea de vizită la cât mai multe persoane în cadrul unui eveniment de networking este cel mai rău mod – voluntar – de a te introduce. Deoarece eşti o bucată de carton şi nu o persoană, vei ajunge cât mai repede cu putinţă într-un port-vizit şi vei fi uitat pentru vecie.
  • Purtător de cărţi de vizită duble. Să înmânezi două cărţi de vizită cuiva în speranţa că astfel îi încurajezi să te recomande este, într-un mod jovial, cel puţin îndrăzneţ. Ce-ţi mai place să jonglezi cu cariera ta, acrobatule!
  • Incoerentul. De îndată ce i se oferă ocazia să vorbească, nu mai tace din gură: eşti pus la curent cu povestea vieţii lui, cum a ajuns să aibă loc această întâlnire, cum şi-a cunoscut soţia, care sunt calităţile care îl recomandă, de ce s-a lăsat de fumat, de ce a plecat de la ultimele 3 locuri de muncă…
  • Informatorul. Dacă doar ce am făcut cunoştinţă, nu trebuie să ştiu întreaga poveste despre cum ţi-ai construit afacerea sau cariera, toate diplomele şi distincţiile sau numele de domnişoară al pisicii tale. Împărtăşeşte-mi doar elementele de bază.
  • Peştele flasc. Poate că sunt de modă veche (am citit, respect şi, uneori, cui are urechi să asculte, recomand cartea asta), dar sunt de părere că o strângere de mână slabă reprezintă un minus atunci când faci cunoştinţă cu cineva. O strângere de mână fermă transmite încredere.
  • Berbecul de luptă. Opusul peştelui flasc, berbecul de luptă este acel individ atât de încrezător în forţele proprii (a se citi şarmul său mirobolant) încât crede că îşi poate face loc în orice situaţie sau conversaţie fără să fi fost în prealabil invitat. Dacă vrei să te alături unei conversaţii în desfăşurare, aşteaptă să fi recunoscut înainte de-ţi da cu părerea.
  • Zombie-ul digital. Dacă participi la un eveniment de networking sau la o întâlnire de afaceri de orice fel, nu te lăsa absorbit de telefonul tău atât de mult încât să nu mai fi atent la ce se discută.

Cum să te prezinţi corect printr-un simplu pas?

În loc să te prezinţi prin ceea ce faci, prezintă-te prin cei pe care îi ajuţi. Ca în: „Bună, numele meu este Oana şi îmi ajut colegii din management să recruteze pentru poziţiile deschise în departamentele lor, în timp ce dezvolt planuri de evoluţie profesională”.

Gata. Ştii cine sunt, ce fac şi, mai important, dacă te pot ajuta 🙂

Decadenta ciocolată

Acum o lună şi ceva mergeam cu boyfriend la o zi de naştere. Nimic fancy, eram printre prieteni, la sărbătorită acasă. Eu începusem dieta minunată dictată de nutriţionist (fără făinoase, paste, porc şi dulciuri şi numai la anumite ore) şi mă ţineam departe de orice tentaţie. Până s-a deschis frigiderul şi s-a pus minunăţia pe masă. Cum ce minunăţie? Asta:

Reţeta pentru tortul de ciocolată (căci da, ceva mai decadent decât ciocolata nu există pe lumea asta şi cum întotdeauna vrem să ne depăşim limitele, s-a inventat o prăjitură de 3 x decadentă) în 3 straturi este:
Ingrediente:
  • 1 l lapte
  • 500 ml smântână lichidă/întăritor lichid pentru frişcă
  • 30 g gelatină
  • 50 g unt
  • 20 biscuiţi Oreo sau asemănători [eu am folosit unii numiţi Master, din Auchan, au mers la fel de bine]
  • 200 g ciocolată amăruie/2 ciocolate negre  [75% cacao]
  • 200 g ciocolată cu lapte/2 ciocolate cu lapte
  • 200 g ciocolată albă/2 ciocolate albe
Procesul propriu-zis:
Se iau biscuiţii şi se bat bine cu făcăleţul [dacă aveţi nervi şi vreţi să îi descărcaţi] sau se fărâmiţeaza la blender, dacă sunteţi leneşe sau nu aveţi forţă în braţ :D.
Se amestecă laptele cu întăritorul pentru frişcă într-o oală mare şi se lasă să respire.
Topiţi untul şi îl adăugaţi într-un vas mare peste biscuiţii fărâmiţaţi în prealabil. Se încorporează untul ca la blatul de cheesecake. Se tapetează fundul unei tăvi cu fund detaşabil [doar fundul, nu şi marginile] cu compoziţia obţinută din mixul biscuiţi-unt şi se dă la frigider.
Într-o crăticioară se adaugă ciocolata amăruie mărunţită cu 500 ml compoziţie lichidă [laptele cu întăritorul pentru frişcă] şi 10 g gelatină şi se amestecă, pe aragaz, la foc mic, până se topeşte complet ciocolata. Se lasă la răcit până încercaţi cu degetul, iar compoziţia astfel obţinută e suficient de călduţă cât să o puteţi turna peste blatul de biscuiţi în tavă şi să o daţi la frigider cu încrederea că nu o să vă pocnească nimic p e acolo 😀 Aşteptaţi o oră să fiţi sigure că s-a întărit suficient, astfel încât să puteţi continua cu următorul strat de ciocolată.
Pentru straturile de ciocolată cu lapte şi ciocolată albă se repetă acelaşi procedeu, având grijă să aşteptaţi ca de fiecare dată stratul precedent să fie întărit. Nu de alta, dar nu ne dorim să se pătrundă straturile între ele. Se lasă la răcit cel puţin 4 ore, de preferat peste noapte.
Gustul a fost yum-yum!
Dificultate la preparare: 2 (pe o scară de la 1 la 10, 1 fiind foarte usor, iar 10 foarte dificil)
Durată: 3 ore