Alegerea Louisei


Şiii… s-a terminat povestea mea 🙂 Evident, până la finalul acestui capitol Louise va face o alegere, iar aventurile ei se termină deocamdată aici. Noi vom rămâne împreună însă, deoarece trebuie să aflăm care va fi alegerea Patriciei 🙂

Capitolul 10: Puterea celor 3

Lorena era conştientă că nu era precum alte tinere de aceeaşi vârstă. În fanteziile ei nu mai era salvată de un Făt Frumos. Fanteziile ei erau întunecate. În special acum. Se obişnuise să fie mereu pe fugă, să lupte. În funcţie de oponent, fie că sfârşea prin a fi deasupra sau nu, şi cât de primal era atacul, însăşi lupta era cel mai puternic afrodisiac. Să fie salvată? Jenant. Ar fi însemnat că nu ar fi reuşit. Salvarea era pentru domniţe, iar ea nu era nici pe departe una. Era o afurisită de Fiică.

Deşi aparent avea nevoie ca cineva să le reamintească asta hormonilor săi. Ploaia continua să cadă deasupra ei în rafale îngheţate în timp ce târa un Alex inconştient departe de locul în care autovehiculul, în care se aflaseră până acum câteva minute, derapase. Se îndoia însă că hainele ei erau în totalitate umede din cauza ploii. Scrâşni din dinţi şi continuă să sufere în tăcere. De ce trebuise să se întoarcă şi să o salveze? De ce trebuise să fie el cel care o salva întotdeauna?

Misiunea fusese simplă. Planul, cel puţin. Tatăl o trimisese să îi aducă la el pe cei trei experţi CoalPoint aflaţi în Johannesburg, dar Lorena era una singură, iar ei se luptaseră. Unul dintre bărbaţi căzuse primul. Îşi frânsese gâtul alergând pe scări, în timp ce Alex şi femeia încercaseră să-i distragă atenţia. În timp ce se apăra de atacul lor coordonat, îl împinsese pe bărbat într-un zid, tăiându-i răsuflarea pentru câteva clipe, apoi îi zdrobea ţeasta de podea nenorocitei aceleia ce îndrăznise să riposteze. Când ceaţa roşie i se ridicase de pe ochi, realizase că singurul expert pe care îl mai avea în viaţă era un specialist în armament care se afla la centrul de gestionare a situaţiilor de criză doar pentru a corobora inventarul pagubelor cu lista primită de la superiorul lui. Alexander Knight nu era omul e care Tatăl avea nevoie. Iar ea nu avea nevoie de dezastrul în care se afla.

Darren Connolly apăruse de nicăieri în spatele maşinii pe care Lorena o piratase şi furase şi îi împuşcase roţile, aruncând-o pur şi simplu de pe carosabil. Era o minune că nu-şi rupsese vreun membru; desigur, nu la fel stăteau lucrurile şi pentru Alex. Atârna pe umărul ei asemenea unei păpuşi de cârpe, aproape mort. Apropierea lui de ea, chiar şi involuntară, o făcea să se simtă claustrofobică. Singura fiinţă umană a cărei atingere o tolera era Tatăl şi asta doar pentru că aşa îi era înscris în codul genetic. Toată această situaţie în care era obligată să ajute pe altcineva în afară de ea însăşi era mult în afara zonei de confort. Puţinele cunoştinţe medicale pe care le deţinea îi confirmaseră că Alex avea să fie în regulă, în cele din urmă, dacă îl pompa cu antibiotice şi perfuzii; observându-l luptându-se astăzi înţelesese că dorinţa lui de supravieţuire depăşea instinctul de conservare. Alexander Knight era un bărbat care avea pentru ce să lupte. Motivaţia lui era reală, spre deosebire de a ei, care ucidea, răpea şi tortura doar pentru că voia să-şi impresioneze Tatăl.

Clătină din cap, încercând să-şi adune gândurile. Nu era o idioată. Dacă se gândea bine la toate calităţile cu care fusese înzestrată, s-ar fi putut chiar considera un geniu. Dar nu era umană. Nu era perfectă, precum Louise. Şi nici nu îi trecuseră neobservate privirile pierdute în gol ale Tatălui său de fiecare dată când se gândea la ea. Lăsă furia îndreptată către disfuncţionalitatea familiei sale să-i arate calea pe care ar fi trebui să o urmeze de aici încolo.

 

Louise se trezi dintr-o dată, tâşnind dintre aşternuturi ca arsă. O palmă şi-o trecu peste faţă, în timp ce pe cealaltă şi-o apăsă peste piept. Bubuitul nebun al inimii sale îi răsuna puternic în urechi, spărgând liniştea stranie a încăperii. Trupul începu să-i tremure numai amintindu-şi frânturi din visul pe care tocmai îl avusese, încă mai putând să-i simtă pielea alături de a ei. Privi cu dezgust aşternuturile şi începu să tragă de capătul cearceafului, dezvelind salteaua. ‚Ar trebui să le ard’, gândi ea, frustrată. Se mustră pentru că îşi permisese să se gândească la Alex înainte de a se duce la culcare. Era căsătorită cu Darren, îndrăgostită de el! Nu deţinea controlul viselor sale, dar nici nu era un lucru obişnuit ca acestea să apară şi să fie atât de reale. În plus, se dovedea încă o dată cât de lipsită de scrupule era.

Aruncă cearceaful în coşul pentru rufe murdare şi aşternu altul peste saltea, aranjând pernele cu grijă. Inspiră şi expiră de câteva ori; sub nici o formă nu avea să mai poată adormi la loc. În nici un caz după un astfel de vis…

Se aşeză cu grijă pe marginea patului, ca şi cum ar fi fost un obiect de origine extraterestră. Singura metodă de a-şi şterge visul din minte era să-şi amintească cum ajunsese să se culce cu Alex. Cum evoluaseră de la colegi şi prieteni la amanţi şi confidenţi. Iar acum, nu mai rămăsese nimic din ei.

O sărutase într-o seară, pe când Louise aţipise pe canapeaua din living. Intenţionase să fie un sărut trecător, pe frunte, dar în timp ce se aplecase deasupra ei, buzele Louisei îl chemaseră, fredonând un cântec de sirenă. Suprins de deşteptarea ei neaşteptată şi întrebat de ce făcuse asta, bărbatul răspunsese simplu:

– Nu ştiu.

Fruntea Lousei se încreţise a neîncredere. Se ridicase în şezut, strângându-şi genunchii la piept, şi îi făcuse semn să ia loc lângă ea, pe canapea.

– Alex, ce se întâmplă cu noi? Adică, pot să înţeleg glumele nepotrivite, dar să mă săruţi în somn… Asta nu e în regulă, chiar şi pentru tine.

– Ştiu.

Louise nu putuse să se oprească din zâmbind, auzindu-l:

– Te sperie? Orice ar fi lucrul acesta dintre noi? Sau eu? Eu sunt cea care te sperie?

Alex o privise, mijindu-şi ochii, şi gândindu-se foarte serios la cuvintele ce urmau să-i iasă pe gură.

– Cu siguranţă nu eşti tu cea care mă sperie, conchisese el.

Întrebările ei îl luaseră prin suprindere. Se aşteptase ca Louise să ţipe, să-l îmbrâncească, să-l înlăture de lângă ea, în nici un caz să-l oblige să răspundă la cele 20 de întrebări năstruşnice ale ei.

– Ei bine, va trebui să încetezi, adăugase ea. Nu e corect.

Se ridicase de pe canapea, întreptându-se către ieşire, iar bărbatul ştiuse că dacă i-ar fi permis să-l îndepărteze din viaţa ei, regretul şi remuşcările nu i-ar mai fi câştigat niciodată un loc în apropierea Louisei.

Mai repede decât ar fi putut clipi, Alex o ţintuise de uşă înainte ca degetele ei să atingă clanţa şi îi şoptea în ureche:

– Pot să fac ceea ce vreau, când vreau, cui vreau, Louise. Nu am de gând să mă opresc doar pentru că tu crezi că nu este corect.

Femeia îl privise cu ochi neîncrezători. Cu siguranţă, aceasta nu era reacţia pe care o aşteptase de la el.

– Nu este corect faţă de el.

– Dar el nu este aici, nu-i aşa? Niciodată nu este.

Îi permisese să rămână în seara aceea. Se afundase sub cuverturi, iar el se aşezase confortabil deasupra lor, privind-o cum aluneca în lumea somnului. Îi promisese că nu o va mai săruta; Louise alesese să-l creadă pe cuvânt.

Alex putuse să identifice momentul exact când respiraţia ei devenise constantă şi profundă, semn că adormise în cele din urmă. Se uitase la ea cu uimire, trecându-şi vârfurile degetelor peste pometul ei, jucându-se cu o şuviţă de păr ce-i alunecase peste faţă. Mai devreme, dintr-un impuls nebunesc şi pur masculin, îşi riscase gratuit relaţia cu femeia pe care o iubea. Desigur, Louise era căsătorită cu Darren şi îndrăgostită de Marius şi, din câte îşi putea da el seama, mai mult decât ceea ce îi oferea deja – prietenie –, femeia nu putea să rupă din sine. Se mulţumea însă şi cu atât. Pentru că prietenia ei era a lui şi a nimănui altcineva. Poate că îşi dăruise inima şi trupul altor bărbaţi înaintea lui, dar mintea ei, bunătatea, candoarea şi toate secretele ce o făceau irezistibilă celorlalţi, erau ale lui. Înconjurându-i talia cu braţul, Alex o trăsese mai aproape de el şi i se alăturase în lumea somnului.

 

– Uită-te la mine. Uită-te la mine, acum!

Încăperea în care îl ţineau închis era curată şi iluminată puternic; primea mâncare de 2 ori pe zi şi îl scoteau să ia aer, într-o curte interioară, o oră în fiecare zi, timp în care îi schimbau aşternuturile şi prosoapele. Dacă nu ar fi fost gardienii şi armele lor ostentative, Alex s-ar fi putut bucura de răpirea aceasta, comparând-o cu o vacanţă. Cu excepţia primei zile, în care i se făcuse un control medical amănunţit şi i se luase sânge, fusese lăsat în plata Domnului. Lorena îl vizitase de câteva ori, mai mult pentru a-şi omorî propria-i plictiseală, dar în rest, Alex putuse să memoreze fiecare centimetru din celula lui şi să-şi şteargă din memorie toate acele ce-ar fi fost dacă. Dacă nu ar fi vrut atât de mult să-i dovedească Louisei că este bărbatul potrivit, sau lui Marius că este omul potrivit sau dacă nu s-ar fi aflat în centrul de comandă din Johannesburg la momentul nepotrivit. Ce-ar fi fost dacă ar fi întârziat 10 minute în dimineaţa aceea la serviciu sau dacă ar fi murit în locul colegilor săi.

Însă, cel mai mult, nu ar fi vrut să ştie că o răpiseră şi pe Louise. Lorena nu-i spusese nimic şi nici el nu încercase să obţină informaţia asta de la ea, dar într-una din zilele în care se întorcea din curtea interioară, privirea sa periferică surprinsese o străfulgerare, un corp ce abia se mai împotrivea, un ţipăt strangulat şi ochii ei atât de verzi implorându-l să facă ceva. Ulterior, abandonat în camera sa, Alex încercase să se convingă de faptul că mintea îi jucase feste, că Louise se afla în siguranţă în Tete, în braţele lui Marius, dar inima lui îi spunea altceva. Iar inima lui nu-l înşelase niciodată atunci când venise vorba de Louise.

Pielea ei era ternă şi îşi pierduse elasticitatea, iar părul ei buclat era acum lipit de scalp, nespălat de cel puţin o săptămână. Cămaşa de spital abia îi acoperea trupul mărunţit şi putea ghici vânătăi alunecând spre interiorul coapselor ei. Nu trebuia să-i ridice tivul rochiei pentru a-şi verifica teoria.

Ochii ei mari vorbeau mai puternic decât o mie de cuvinte. Ar fi vrut atât de mult să traverseze spaţiul dintre ei şi să o strângă în braţe, dar nu era vrednic de ea.

– Eşti bine?

Curios, întrebarea asta îi traversase gândurile de sute de ori de când o văzuse prima dată încarcerată, dar nu el rostise cuvintele. Louise îl privi zâmbind.

– Nu eu ar trebui să te întreb asta?

– Nu eu arăt ca şi când aş fi văzut o fantomă, replică ea.

Adio, bun simţ. Alex o trase spre el şi o strânse atât de tare în braţe, încât putu să jure că îi auzi coastele cedând. Se potrivea acolo. Se potriveau împreună.

– Am încercat să evadez, mărturisi ea. De câteva ori, chiar, continuă ea şoptit, mai ales de când am aflat că eşti aici.

Alex nu încercă să o preseze să continue. Ştia prea bine de ce nu reuşise. Pentru că o prinseseră la timp, pentru că o loviseră şi o ameninţaseră. Pentru că îi ameninţaseră lui viaţa.

– Ce vor de la noi, Lou?

Femeia clătină aproape imperceptibil din cap, mişcarea aproape sleind-o de puteri; Alex îi simţi răsuflarea fierbinte pe gât şi aproape îşi pierdu minţile.

– Nu pe tine te vor, mărturisi ea. Evident, au avut nevoie de tine pentru a-l convinge pe Marius să-şi trimită cel mai bun agent pe teren, iar acum că mă au…

Se aplecă să o privească cu adevărat de când intrase în camera lui. Ştia că nu era încă o tentativă de evadare, Louise nu ar fi pierdut niciodată timpul dacă vieţile lor s-ar fi aflat în pericol, şi mai ştia că sunt supravegheaţi îndeaproape, altfel cineva ar fi intrat până acum în celulă să-i despartă.

– De ce te-ar vrea tocmai pe tine, Louise? Au distrus complet laboratoare ale CoalPoint, au ucis echipaje întregi. Proiectezi arme de distrugere în masă, nu eşti Dumnezeu.

Inocenţa lui aproape că îi frânse inima Louisei.

– Te iubesc, Alex. Ştii asta, nu?

Se aplecă să o sărute, dar ea îl opri, împingându-l uşor în piept. Sărutările lui Alex erau doar ale ei, nu ale tuturor celor care îi urmăreau acum din spatele monitoarelor. Dragostea lui era colacul ei de salvare.

Făcu un pas înapoi, smulgându-se din îmbrăţişarea lui. Bărbatul o privi nedumerit.

– Ce…?

– Ţi-ai pus gorilele să mă taie, să mă înţepe, să mă golească de sânge, să mă violeze până mi-am pierdut vocea ţipând să ai milă, Andrew. Nu o să-mi iei liberul arbitru. Nu o să mă forţezi să-l folosesc pe Alex pentru a-ţi atinge tu ţelurile. Dacă vrei copilul meu, vino aici şi fă-l!

 

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva  vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.

– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.

Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase aproape 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.

– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.

– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?

– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.

Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.

– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.

– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.

– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.

– Plămânul artificial organic.

– Nu e contradicţie în termeni?

– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.

– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.

– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.

– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.

– Ai grijă de tine, Pat.

Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s