Guardians of the Galaxy


Bababibam, am reuşit să ies din casă la un film nou (pentru mine, nu pentru restul lumii, căci s-a lansat de ceva vreme deja), iar împreună cu my partners in crime ne-am târât până la Guardians of the Galaxy, another marvel from Marvel 😀 

Lăsaţi-mă să vă spun doar atât: Wow! Dacă aţi văzut trailerul, probabil aţi crezut, ca şi mine de altfel, că cineva acolo sus era fumat bine atunci când a trimis scenariul în producţie. Adică, serios acum, cât de puţin în serios se pot lua personajele astea? Acţiunea se învârte în jurul unui grup de infractori aduşi împreună în urma unui concurs de împrejurări destul de ciudate, dar care sunt posesori, în străfundul sufletelor lor, ai unor valori şi idei corecte. Un fel de ceata lui Robin Hood moderni – sau mai bine zis, ai viitorului -: un Devastator uman, Peter Quill (Chris Pratt), o asasină verde, Gamora (interpretată de Zoe Saldana, pe care ne-o amintim cu toţii drept albastră în Avatar), ratonul modificat genetic şi vorbăreţ, Rocket (voce, Bradley Cooper), cuţitarul Drax (cine se mai uită la lupte WWE ar trebui să-l recunoască pe Dave Bautista, mie mi-a rămas însă necunoscut) şi copacul umblător şi umanoid, care rosteşte 3 cuvinte tot filmul, Groot, nimeni altul decât Vin Diesel.

Precum Răzbunătorii (The Avengers, pentru cei care nu ştiu la cine mă refer), şi Gardienii pornesc la drum de la o premisă falsă – să fim serioşi, cum poate o echipă formată din hoţi, recuperatori şi ucigaşi să producă ceva bun, vreodată? -, dar se sudează ca echipă pe parcursul desfăşurării poveştii, pe măsură ce-l cunoaştem mai bine pe Ronan Acuzatorul (loveliest Lee Pace, unul dintre actorii mei preferaţi, v-am mai povestit despre el aici), un dement cu tendinţe de masacrare în masă, care-mi aminteşte puţin de rolul interpretat de Eric Bana în Star Trek-ul din 2009. Da, da, vechea poveste, să distrugă planete întregi drept mântuire pentru greşelile înfăptuite de părinţi şi bunici. Dar, spre deosebire de adunarea serioasă a Răzbunătorilor, Gardienii Galaxiei debordează de originalitate neconvenţională şi replici amuzante, ceea ce îi face unici şi fermecători.

Povestea începe dramatic în 1988, cu moartea mamei lui Quill şi cu răpirea acestuia de pe Pământ de către o trupă de Devastatori condusă de Yondu Udonta (Michael Rooker, mai are nevoie de prezentări speciale? Bine, fie, înfricoşătorul Merle Dixon din The Walking Dead), pentru a sări apoi 26 de ani într-un viitor din spaţiu, unde îl reîntâlnim pe Peter transformat într-un proscris nătâng (doar pentru că se crede mare vedetă când nu este cazul, de fapt, în rest este destul de descurcăreţ la jobul lui) care a prins gust pentru toate lucrurile strălucitoare, valoroase şi care nu-i aparţin. Ţinând cont de perioada în care a fost răpit, coloana sonoră este completată de melodii pop în vogă în anii ’70 şi ’80, ceea ce conferă o calitate distinsă ideii de Jihad interplanetar. Ca o completare a coloanei sonore, întâlnim aberant de multe glume şi poante atât de necaracteristice unui film Marvel (ştiţi voi, ne-am obişnuit cu filmele sci-fi şi cu super-eroi mega-serioase), adăugate în mod neprevăzut în scenariu pentru a mai destinde atmosfera atunci când cade în patima seriozităţii. Cumva pentru a îndepărta definitiv acest film de şleata compusă din The Avengers, Star Wars şi Star Trek, filme care se iau în serios şi pe care trebuie să le luăm în serios. Acestea fiind spuse, dacă tot vrem să comparăm personajul Quill cu un altul, atunci trebuie să ne vină în minte Căpitanul Kirk al lui Chris Pine – inteligent, afemeiat, nechibzuit, lider înnăscut, care-şi găseşte calea în cele din urmă.

Ce aduce nou? O distribuţie cu nume mari, consacrate în genuri care nu au nici o treabă unul cu celălalt, dar care merg excelent amestecate aici: Karen Gillan în rolul Nebula (Amy Pond din Doctor Who, fanul înrăit din mine abia s-a abţinut să nu urle de fericire – mai mult pentru că nimeni dintre cei care m-au însoţit la film nu ar fi ştiut de ce mă extaziez, iar asta, în sine, este o nedreptate adusă unui serial britanic genial şi unei actriţe cu foarte mult potenţial – când i-a recunoscut numele în creditele de început), Djimon Hounsou, Glenn Close şi Benicio del Toro. Chimia personajelor pe ecran este fascinantă de urmărit şi nu există personaj care să nu dea bine lângă alt personaj. Groot fură scena de atâtea ori că aproape că nu-ţi vine să crezi că în spatele celor 3 cuvinte rostite de copacul umblător stă nimeni altul decât interpretul lui Riddick. Eu vreau să ştiu ce salariu a primit pentru acest rol supra-solicitant 😀

De încheiere, tot ce pot să spun este că filmul are de toate: dramă şi comedie, acţiune nebună şi poveste de dragoste. Şi nu în ultimul rând, pentru că povestea este foarte aici şi acum, pariez că vor urma câteva sequels la fel de interesante.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s