Cele mai bune 30 de filme ale ultimilor 10 ani – partea a doua


Băieții de la Film School Rejects au creat un clasament al celor mai bune 30 de filme lansate în ultimii 10 ani. După ce am parcurs lista cu pricina, am ajuns la concluzia că poate nu sunt chiar o așa mare cinefilă cum îmi plăcea să cred despre mine. Sunt multicele filme acilișea pe care nu le-am văzut că nu am avut ocazia, altele pentru că nu mi-au făcut cu ochiul. Dacă aveți răbdarea să luați în piept această provocare de a urmări fiecare film din cele 30, să reveniți apoi aici să-mi spuneți ce-am ratat 😀 Eu le voi trece în revistă doar pe cele pe care le-am văzut şi m-au impresionat. Prima parte a clasamentului meu o puteți găsi aici.

13. Up

Carl Frederickson a trăit o viață lungă și împlinită, dar a visat mereu să se aventureze pe continental sud-american. Ar vrea să-și petreacă restul zilelor în casa lui, liniștit, dar zgârie-nori încep să se construiască în jurul proprietății sale, amenințând să-l înghită. Printr-o ironie a sorții, Carl își pierde însă casa și trebuie să se mute într-un azil de bătrâni. Nefericit, bătrânul leagă mii de baloane de casă și pur și simplu plutește departe, spre visul său. Toate bune și frumoase, doar că nu pornește în călătoria asta singur, ci însoțit de exploratorul pustietăților Russell, care se nimerește pe veranda lui când casa începe să urce. Lui Carl nu-i rămâne altă alternativă decât să-l ia cu el.

Faptul că această idee a fost ridicată la gradul relevant de a fi folosită într-un film este mai mult decât suficient pentru a lăuda Up. Încă de la Toy Story, Pixar a lansat în mod constant cele mai radicale și unice idei pentru filmele de animație și acțiune. Desigur, nu toate sunt la fel de uimitoare (Cars este mult prea simplist în comparație cu Ratatouille și WALL-E), dar sigur se întâmplă ceva minunat în studiourile Pixar, iar Up nu face excepție.

Filmul este amuzant, sincer, emoționat și deprimant, toate dintr-o dată. Deși ar putea părea o problemă, în fapt ajută la împărțirea filmului în funcție de teme și momente, permițând direcției pe care o ia scenariul să corespundă răspunsului emotional dorit de realizatori. Și în timp ce există o mulțime de copii care să se bucure și să învețe ceva din film, tocmai publicul adult este cel care are cel mai mul de învățat din el. Se întâmplă o mulțime de lucruri în film, dar nu își pierde niciodată ritmul sau controlul asupra lucrurilor pe care dorește să le transmit. Iar unde alte filme Pixar au eșuat (în special la timpul de rulare și la nevoia frecventă de a se lăuda singure), Up reușește să iasă în față. Practic, trece ca un buldozer peste propriul început, până la sfârșit, chiar și cu timp în plus rămas.

Ceea ce-l face pe Up să funcționeze atât de bine este accentul pus pe foarte puține personaje, majoritatea timpului concentrându-se pe Carl, Russel, o pasăre pe nume Kevin și un câine vorbitor pe nume Dug. Permite totuși și altor personaje să intre mai târziu în poveste, dar focusul nu se abate de la eroii menționați mai sus. Unii ar putea spune că filmul încearcă să prezinte mai multe povești, dar pe măsură ce acțiunea progresează, este clar că spune o singură poveste, cea a unui bărbat care nu a experimentat ceea ce și-a dorit cel mai mult. Filmul construiește o versiune a lui Carl păstrată, în mod surprinzător, secretă în marketingul studiourilor de producție. Aflasem chiar din primul trailer că personajul principal este un bătrânel cam răutăcios, dar pe parcursul filmului îl vedem cum se dezvoltă într-o epavă emoțională.

Dar succesul real al filmului constă în imaginația și aventurile prezentate, Up abundând în unicitate. Este palpitant și interesant, permițând doar câteva momente de relaxare. Pentru un astfel de personaj îmbătrânit, filmul șochează cu unele dintre ideile sale fantastice. Desigur, este evident că un astfel de film nu poate fi decât o animație, dar ceea ce pierde la capitolul realism recuperează prin umor, ceva ce a lipsit cu desăvârșire în ultimii ani în filme. S-a regăsit pentru o perioadă scurtă în primul film din trilogia Pirații din Caraibe, dar accentul pus ulterior s-a făcut numai pentru acele povestiri depresive, profund conflictuale. Și în timp ce acest film este considerat drept unul cu cele mai depresive scene dintr-un film de animație văzut până acum, nu persistă în tristețe. Își aruncă repede momentele către tine, apoi trece repede mai departe. Și, după cum am menționat mai devreme, schimbările de ton funcționează de minune în favoarea lui Up.

Bineînțeles, un film de animație nu poate funcționa fără animație. În timp ce Up nu este reprezintă un pas înainte în comparație cu alte filme Pixar, păstrează totuși tradiția de a arăta absolut senzațional și de a conduce direcția filmelor de animație generate de calculator. Pare animat și fantastic în multe momente, dar tocmai acest lucru îl face mai bun. Locațiile sunt realiste; blana câinelui este aproape de perfecțiune. Cele mai mici detalii și perfecțiunea la minut au reprezentat întotdeauna punctul forte al filmelor Pixar, iar Up nu este diferit. În plus, efectele 3D adaugă un nou strat filmului și îl aduc la viață.

Up nu va fi niciodată lăudat suficient. Cuvintele nu îi pot face dreptate pentru modul excelent în care a fost realizat. Up te delectează prin a fi cât mai aproape de perfecțiune, pe cât ne-a obișnuit Pixar în ultimii ani.

12. Children of Men

Regizat de Alfonso Cuaron (Harry Potter și Prizonierul din Azkaban) și setat în Londra anului 2027, acțiunea filmului are loc într-un moment când planeta trece printr-o criză de infertilitate. Societăți din întreaga lume s-au prăbușit după ce timp de două decenii nu s-a născut nici un copil, iar supraviețuitorii războaielor și atrocităților ce au urmat au fugit în Marea Britanie, ce încă mai funcționează sub un regim dur.

Clive Owen îl interpretează pe Theo, un fost activist transformat în funcționar al Ministerului Energiei, ce are nevoie de o cantitate mare de scotch de a trece peste zi. În drumul spre serviciu trece prin mijlocul unor atentate teroriste, celule pline de imigranți ilegali strânse de polițiști și mormane de gunoi ce tronează pe străzile Londrei. Filmul debutează cu moartea celui mai tânăr cetățean al lumii, care doar ce împlinise 18 ani. Acest copil devenise o celebritate pur și simplu deoarece era ultimul om născut înainte de apariția infertilității mondiale, iar lumea intră în doliu, realizarea de a fi pe cale de dispariție devenind din ce în ce mai evidentă pentru toți. Reticentul Theo este atras într-un complot de fosta sa soție, interpretată de Julianne Moore, prin care se urmărește salvarea unei tinere ce deține un mic secret. Respectiva tânără, Kee, este însărcinată, lucru ce ar trebui să reprezinte un motiv de bucurie dacă nu ar fi imigrantă ilegală. Theo nu știe în cine să se încreadă, mai ales într-o lume care ar îmbrățișa venirea pe lume a unui copil, dar care nu ar recunoaște (și cel mai probabil ar omorî) mama din cauza statutului său de imigrant. Theo nu este deloc eroul tipic cu care ne-am obișnuit și mai degrabă ar trage dușcă după dușcă din scotch-ul său decât ar salva lumea. Nici măcar nu pune mâna pe o armă.

Theo este ajutat de către prietenul său Jasper, jucat excelent de Michael Caine. Jasper locuiește într-o casă în mijlocul pădurii împreună cu soția sa bolnavă și marijuana crescută în ghivece. Această casă este singura locație din film ce aduce pace și lumină în poveste, precum sunt și scenele dintre Owen și Caine. Planul final al lui Theo este de a o conduce pe Kee la un vas ce o poate purta către siguranță și libertate. Pe drum, ei descoperă că oamenii în care ar trebui să aibă încredere sunt primii să-i trădeze, iar cei care prezintă o latură riscantă se dovedesc a fi în regulă, doar că sunt un pic nebuni.

Cuaron și echipa sa au creat ceea ce este, probabil, viziunea cea mai credibilă asupra viitorului imaginată în ultima vreme. Tehnologia avansată există alături de mizerie și nu i se permite să răpească atenția publicului pentru prea mult timp înainte ca aceasta să se întoarcă către acțiune. În ceea ce privește realizarea realistică a Angliei peste 15 de ani de acum, filmul se situează la ani-lumină distanță de dezamăgitorul V for Vendetta, care a înlăturat cultura și iconografia britanică și a păstrat Londra mai degrabă ca o metaforă bi-dimensională a Statelor Unite ale Americii.

Ca thriller, filmul este uimitor de intens și incredibil de eficient. De la explozia bombei de la începutul filmului și până la luptele frenetice de stradă din ultimele 30 de minute, Cuaron nu permite acțiunii să încetinească, deși uneori permite pauze de dezvoltare a personajelor și de prezentare a împrejurimilor pe măsură ce Theo și Kee încearcă să rămână cu un pas înaintea teroriștilor, a poliției, a armatei și a oportuniștilor.

Cu toate acestea, filmul funcționează, de asemenea, și ca o dramă socio-politică. Deși cele două mesaje ale lui Cuaron (1. imigranții mai degrabă îmbogățesc decât amenință societatea vestică și 2. perspectivele de supraviețuire a speciei umane pălesc atunci când compasiunea și judecata corectă sunt înlocuite de ideologie) sunt puternic prezentate, nu domină sau înlocuiesc povestea actuală. De asemenea, în timp ce filmul face numeroase referiri metaforice la evenimente actuale, nu sunt născocite pentru a deraia firul narativ.

Filmul prezintă performanțele solide din partea lui Clive Owen, care interpretează unul dintre cele mai bune roluri ale sale, și Julianne Moore, una dintre cele mai versatile și talentate actrițe ce mi-au gădilat mie retina. Michael Caine este excelent în rolul lui Jasper, hippiotul, iar mereu versatilul Chiwitel Ejiofor își netezește calea pentru nominalizarea la Oscar de 7 ani mai târziu.

Children of Men este dotat cu acțiune explozivă, mesaje sociale incendiare și interpretări spectaculare. Rezultatul poate fi interpretat ca cel mai bun film al anului 2006.

9. Anchorman

Ferrell se află la apogeul carierei sale de comedian in Anchorman, dar nu este singurul actor care strălucește în producția amintită. Christina Applegate iese cu ușurință în evidență în rolul lui Veronica Corningstone, noua adiție sexy a scenei știrilor din San Diego, spre disperarea colegilor săi. Paul Rudd interpretează adecvat un rol mai mic decât ne-am fi așteptat, dar dau atâtea dume din el încât nu te poți opri din râs.

Dar cel care fură cu adevărat show-ul este Steve Carrell. Alumnus-ul The Daily Show a gustat din strălucirea marelui ecran în Bruce Almighty, dar în Anchorman ne înfățișează într-un mod excelent comic o situație nu prea amuzantă. Îl interpretează pe Brick Tamland, prezentatorul meteo cu IQ-ul 48, cu un comportament lipsit de sens. Pe parcursul filmului, ni se amintește acest lucru prin nenumărate momente de prostie nevinovată, lucru dificil de înfățișat în mod normal. Carrell însă a interpretat rolul excelent.

Să trecem acum la actorul principal: Will Ferrell. Reclamele acestui film au creat așteptări greșite în legătură cu cine este Ron Burgundy. Ele îl fac să pară superficial, prostănac, crud, inuman și de-a dreptul enervant. Poate și pentru că doar câteva secvențe din film au făcut cu adevărat parte din trailere. Burgundy al lui Ferrell este oarecum egoist și autosuficient, dar la fel este și Veronica. Ferrell punctează momentele standarde cu care ne-a obișnuit: linii ciudate, țipând când se află într-o situație ciudată și aparent fără ieșire, dar personajul pe care îl interpretează acum este complet diferit de toate lucrările sale anterioare. Te lasă cu sentimentul de teroare că Ron Burgundy chiar a existat.

De câteva ori, scenariul lui Anchorman trece un pic în partea fantastică, care te trimite cu gândul la o satiră în genul Monty Python pentru a ajunge la o audiență mai mare. Chiar dacă Anchorman este un film excelent sau nu, de un lucru sunt sigură. Se râde la el. Puternic. Iar acum că ne pregătim și de continuare, vom râde de două ori mai mult.

5. There will be blood

there will be bloodLumea de  cinema a fost martora unui exces de interpretări fenomenale care au fermecat miliarde telespectatori de-a lungul anilor prin viclenie, grandoare, subtilitate, elocvență și idiosincrasie, dar nici una dintre aceste interpretări nu egalează portretizarea lui Daniel Day-Lewis a rolului Daniel Plainview în There Will Be Blood, cel puțin nu prin cruzime, eleganță, elocvență și neobrăzare. Fiind cameleonul care ne-a obișnuit să fie, DDL își mobilizează întregul său talent actoricesc pentru a-și evoca alter ego-ul mizantrop, al cărui chip surâzător în continuu, dublat de malițiozitatea ascunsă în priviri îl propulsează drept unul dintre cele mai puternice și fascinante personaje prezentate vreodată pe marile ecrane. Daniel Day-Lewis joacă rolul vieții sale și este virtual de neoprit ca Daniel Plainview, o portretizare care nu numai că l-a resuscitat ca actor, dar care l-a și consacrat drept cineva care ar face tot ce i-ar sta în putere pentru a-și aduce personajul la viață. Poate că acesta este atributul care îl ajută în încercarea de a fi cel mai bun în ceea ce face.

There Will Be Blood este o poveste morbidă despre lăcomie, trădare și obsesie, înfrumusețată de performanțe intense, cinematografie uimitoare și regie spectaculară. Plainview deține o mină cu potențiale depozite de argint, iar stăruința lui în a săpa în respectiva mină se amortizează în clipa în care descoperă minereu de argint exploatabil. După ce se termină argintul, Plainview descoperă acolo petrol și de acolo începe obsesia sa morbidă pentru bani și lăcomia. Cu scopul de a dobândi tot mai multe câmpuri petrolifere și de a obține înțelegeri cu o mai mare ușurință, adoptă un băiat pe care îl botează H.W., pentru a-l ajuta la construirea unei imagini de om de familie. Îi trebuie aproape un deceniu pentru a se consacra drept petrolist de talie mică, dar chiar și acest succes modest îi intensifică avariția.

Ulterior, un tânăr pe nume Paul Sunday (Paul Dano) vizitează câmpurile lui Plainview și se oferă să-i vândă informații despre ferma familiei sale, despre care pretinde că ar avea un ocean de petrol sub ea. Plainview și H.W. călătoresc spre ranchul lui Sunday pretinzând că se află la vânătoare de prepelițe, ascunzându-și însă motivul ulterior, acela de a verifica afirmațiile lui Paul. Fiind perspicace, nu durează mult și descoperă rămășițe de petrol în crăpăturile din pământ, formate de la cel mai recent cutremur.

El încearcă să-l ademenească în schemă pe tatăl lui Sunday pentru a-i vinde terenul la un preț modic, dar este încurcat de celălalt fiu ambițios al proprietarului, Eli Sunday (interpretat tot de Paul Dano), care îi cere să doneze 10 mii de dolari în plus pentru ridicarea Bisericii celei de-a Treia Apocalipse, al cărei păstor se imaginează. Fără tragere de inimă, Plainview îi plătește 5000 de dolari în avans și promite să plătească restul de îndată ce vor începe forările. Nu continuu cu povestea, că dăm în spoilere 🙂

P.T. Anderson își dovedește încă o dată entuziasmul ca regizor și reușește să șocheze cu această capodoperă emoționantă și profund tulburătoare. Pelicula captează atenția la fiecare nivel și distrează strașnic, oferind în același timp și un mesaj puternic. A fost, fără îndoială, cel mai bun film al anului 2007 și a fost o neglijență din partea Academiei de a prefera în locul lui relativ mediocrul No Country for Old Man.

4. The Dark Knight

tdkSe întâmplă rar ca un film să depășească toată reclama exagerată și așteptările despre filmul în sine. Nolan ne oferă mai mult decât Jokerul pe care ni-l aminteam din zilele de demult, interpretat de Jack Nicholson. În schimb, ne întâlnim cu un psihopat sadic care obține plăcere din anarhie pură.

Proslăvirea performanței șui Ledger este îndreptățită. Privindu-l vei simți un fior pe șira spinării, diferit de toți ceilalți fiori pe care ți i-ai putea aminti, provocați de filme de groază. Este literalmente imposibil să descoperi o fărâmă de omenie la Joker. Ți se strecoară pe sub piele cu poveștile lui despre cum și-a obținut cicatricele și te face să râzi la glumele lui bolnave, numai pentru a te trezi ulterior cu un gest atât de șocant, încât te face să te întrebi ce anume ai putut considera amuzant la el.

Dacă Jokerul nu a fost suficient pentru a băga sperieții în tine, așteaptă numai să intre în scenă Harvey Dent. Interpretat strălucit de către Aaron Eckhart, “cavalerul alb” decăzut al Gothamului este oponentul direct al lui Batman. Transformarea pe care o suferă face ca portretizarea lui Tommy Lee Jones să pară joacă de copii. Chimia lui Maggie Gyllenhaal atât cu Bale, cât și Eckhart, ne face să uităm repede de schimbarea actriței inițiale (Katie Holmes) de la primul rol la actualul, iar Michael Caine și Morgan Freeman conlucrează perfect pentru a da naștere conștiinței lui Batman. Gary Oldman în rolul locotenentului Gordon este complet genial (precum în toate celelalte roluri în care l-am mai văzut. Să nu uităm totuși că lui i se potrivesc mai bine rolurile negative).

Există câteva diferențe majore între The Dark Knight și Batman Begins. În primul rând, muzica pare extrem de dezorientată, comparativ cu tonurile maiestuoase, dar neterminate din primul film. Totul se potrivește însă tonalității imprimate filmului: anarhie în fiecare sens. De data aceasta, avem un personaj negativ serios, dar și mai mulți susținători ai lui Batman, comparativ cu Batman Begins. Regia secvențelor de artă marțială a fost mai rapidă și mai eficientă, dovada că s-a învățat prin experiența dobândită la primul film.

Dezamăgitor a fost însă rolul lui Scarecrow (my beautiful, beloved and incredibly talented Cillian Murphy), care a rămas atârnând în aer, neexplicat, iar sfârșitul, deși unii îl acuză că ar fi fost previzibil, s-a potrivit poveștii.

Toate ca toate, filmul este o capodoperă. Nolan se maturizează de la celelalte filme cu supereroi pe care le-a regizat (Spiderman și Cei 4 Fantastici), iar dacă Batman Begins este de nota 10, TDK merită un 12. Pur și simplu, este cea mai bună continuare pe care și-ar fi putut-o dori un film. Este uimitor în fiecare aspect al creării sale și depășește toate reclamele și așteptările.

2. Eternal Sunshine of a Spotless Mind

esoasmMichael Gondry, regizor și co-scenarist al Strălucirii eterne a unei minți neprihănite este doar parțial responsabil de succesul filmului. Implementează un stil combinat de inspirație și mirare într-o poveste lipsită de liniaritate și i se alătură geniului nebun al scenaristului Charlie Kaufman (Being John Malkovich, Adaptation, Confessions of a Dangerous Mind), cel care a scris trei dintre cel mai ingenioase, amuzante și umane filme de la Hollywood. El a înțeles și poate chiar a experimentat, într-o oarecare măsură, ce înseamnă o relație în adevăr: sinceritate, înțelegere, iar când aceasta se termină, cum amintirile îți modifică percepția asupra a ceea ce ai pierdut. Ni se prezintă astfel corporația Lacuna, condusă de personajul interpretat de Tom Wilkinson, unde clienții își pot șterge din amintire persoane, precum și toate experiențele pe care le-a împărtășit cu respectiva persoană. Prin urmare, când Joel (Jim Carrey) decide să șteargă amintirile despre Clementine (Kate Winslet), după ce a aflat că și ea a făcut la fel, suferă un mic atac de schizofrenie. Parcurge toate amintirile cu ei doi, unele fericite, altele triste, iar uneori, cu îngăduința asistenților Lacuna (interpretați de Kirsten Dunst, Elijah Wood și Mark Ruffalo), Joel decide ca o anumită amintire să nu fie ștearsă. Pe scurt, retrăind prin ochii minții relația cu Clementine, bărbatul se îndrăgostește din nou de ea.

Așa cum am menționat mai sus, intriga este neliniară, motiv pentru care ar fi putut să o apuce pe un drum greșit dacă nu ar fi fost executată cu stil. La un film precum 21 de grame, care are un regizor excelent și o distribuție extrem de talentată, structura neliniară nu este necesară. Dar poate fi un beneficiu dacă povestea nu începe de la A la Z.

Pur și simplu, nu există exemplu mai bun de suprarealism încrucișat cu realism în nici un alt film american de până acum. Folosirea luminilor, tăieturilor și a celorlalte efecte speciale neașteptate se reflectă asupra senzației pe care o imprimă telespectatorului.

Dar mai există încă o parte care completează succesul filmului – interpretarea. Jim Carrey face rolul vieții lui. Reușește să-și balanseze talentul în scene obișnuite, acționând asupra psihicului telespectatorului precum un individ oarecare, pe care îl vedem în fiecare zi, deprimat, introvertit. Iar când începe ștergerea amintirilor, ne oferă o portiță către un sine amuzant, dar nu în sensul Ace Ventura sau Prostovanul și Prostănacul. Carrey își însușește personajul personajul suficient de bine încât să-i dea replica lui Kate Winslet. Și ea, la rândul ei, interpretează cel mai bun rol al său. Personajul ei este excentric, amuzant, perspicace și oarecum necorespunzător. Te face să te întrebi de ce s-a îndrăgostit cu adevărat Joel de ea. De fiecare dată când îl urmărești trebuie să fii pregătit să observi un nou cadru, o nouă secvență și noi emoții legate de noi lucruri. Cel mai probabil, este una dintre cele mai bune comedii romantice ale deceniului.

1. Memento

mementoDacă ești în căutarea unui film intens, plin de suspans și diferit de thriller-ul plin de efecte speciale cu care ați fost obișnuit până acum, atunci Memento este răspunsul. Vei vorbi despre el la serviciu, la supermarket (unor oameni complet străini) și vei sări în mijlocul unei conversații de fiecare dată când auzi cuvântul Memento. Tocmai de aceea acest film care nu a beneficiat decât de o mică promovare a fost difuzat în cinematografe luni de zile și a fost lider de box-office la vremea lui.

Filmul începe cu o crimă, de fapt o ucidere din răzbunare, dar a fost ucisă persoana care trebuia?

Leonard Shelby (Guy Pierce) este un bărbat care și-a pierdut memoria pe termen scurt; nu a mai fost în stare să-și formeze noi amintiri din noaptea uciderii soției sale. Pornește o cursă contra-cronometru în care vrea să descopere criminalul, dar fără a avea posibilitatea de a-și aminti nume, date, locuri, fapte sau fețe. În schimb, își tatuează trupul cu momente din căutarea sa. Când cineva îl recunoaște, verifică poze pentru a vedea dacă el îl cunoaște. Îi place această persoană? Oare acesta este ucigașul? Nu are cum ști dacă nu își mâzgâlește un mesaj.

Nu îți face griji dacă nu știi cum să empatizezi cu Leonard, deoarece regizorul/scenaristul Christopher Nolan te pune direct în pantofii lui Shelby. Trăiești povestea în ordine inversă, astfel încât să nu știi niciodată mai mult decât Leonard. Într-o scenă îl vezi pe Leonard întâlnindu-se cu o persoană (bună, rea, nu se știe deocamdată) care îi împărtășește bucăți de informații, pentru ca în scena următoare să vezi o altă întâlnire (anterioară) între cei doi, care aruncă mai multă lumină asupra relației lor. Mai târziu, tragi cu ochiul la prima lor întâlnire. Dar să fie asta toată povestea? Mai ai încă timp să afli și nu vei ști totul până la ultima scenă. Deoarece trăind evenimentele în sens invers și tu, ca și Leonard, nu ai nici o informație cu privire la ceea ce a fost înainte de acest moment.

Este un mod genial de a spune o poveste, dar telespectatorul se poate frustra pentru că nu înțelege ce se întâmplă cu adevărat, ceea ce e perfect normal. De fapt, asta este și ideea. Aștepți și încerci să te relaxezi (cuvântul-cheie fiind încerci) în timp ce descoperi cât de complexă și întortocheată este viața lui Leonard.

Acest film își va lăsa propria amintire în mintea ta și vei avea mult de tras pentru a uita cât de mult ți-a plăcut.

Și o dată cu trecerea în revistă a celor mai bune 30 de filme ale deceniului, îmi salut și eu părinții pentru împlinirea a 30 de ani de căsătorie 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s