Alegerea Louisei


Continuarea capitolului 8. Prima parte o puteţi găsi aici.

Existaseră exact trei momente în viaţa ei când fusese complet lipsită de cuvinte. Primul fusese în ziua când decanul ei de an intrase în aulă şi o învoise de la restul orelor de curs; să-i spună că singurele persoane care le avea pe lume fuseseră implicate într-un accident de maşină, mama ei murind la impact, iar tatăl fiind dat dispărut. Ştia acum că Tatăl îşi înscenase moartea, dar asta nu schimba cu nimic faptul că în urmă cu aproape 20 de ani Louise nu putuse să formeze fraze coerente. Profesorul rămăsese lângă ea, aşteptând ca tânăra să spună ceva, să plângă, să izbucnească, să lovească ceva sau chiar pe el, dar tot ce putuse Louise să facă fusese să-i întoarcă privirea plină de milă. Fără cuvinte.

Părinţii fuseseră sufocanţi cu ea, Tatăl în special, iar Louise aflase curând după moartea lor adevăratul motiv. La scurt timp după înmormântare, pe când le golea dormitorul de orice lucru care i-ar fi putut aduce aminte de ei, tânăra descoperise într-unul din sertarele biroului tatălui său câteva DVD-uri cu programe. Primul genunchi julit, desenele în acuarelă, petrecerile în pijamale şi primul ei sărut. Întreaga ei viaţă până în acel moment era salvată sub forma unor coduri binare pe discurile din colecţia părinţilor săi. Şi totuşi, îi fuseseră părinţi. Fuseseră lângă ea, o ţinuseră de mână, o mângâiaseră pe păr, o sărutaseră de noapte bună, iar acum nu mai erau. Pur şi simplu, îi fuseseră răpiţi în timp ce ea studia tehnologia construcţiilor de maşini ca un copil ascultător ce era. La data morţii lor, era deja majoră, astfel încât nu se aflase niciodată în pericolul de a intra în sistemul de plasament al copiilor rămaşi orfani. Şi cu toate acestea, nu putuse niciodată să formeze o părere coerentă asupra faptului că rămăsese singură. Profesorul ei de atunci o pusese pe seama şocului.

A doua oară fusese chiar înainte de a-şi depune jurământul de castitate. O prostie, ştia, dar ceva se frânsese în ea şi numai astfel simţise că se poate întoarce pe drumul său. Îi plăcea sexul. Mult prea mult. Dacă ar fi fost obligată să privească în urmă, probabil că fusese dependentă, deşi nu ar fi recunoscut niciodată asta, nici chiar faţă de sine. Nu-i fusese uşor să facă promisiunea aceea în faţa unui Dumnezeu care nu era al ei, dar seară de seară îşi freca pielea cu piatră ponce pentru a scăpa de senzaţia de murdărie a mâinilor necunoscuţilor care o atinseseră până începea să simtă apa fierbinte stropind carcasa metalică aflată sub epidermă, iar groaza că avea să poarte iar pulovere cu mânecă lungă până când rana avea să se vindece o împiedica din a-şi face rău în continuare. Andrew fusese primul său prieten şi primul iubit. Nu fusese cel mai talentat amant al ei şi nici nu-şi imaginase că aveau să rămână întotdeauna împreună, mai ales după ce învăţase că pentru ea întotdeauna chiar asta însemna – întotdeauna, dar alături de el Louise se maturizase şi trecuse mai departe, la bărbaţi adevăraţi. Probabil sexul fusese felul ei de a se apropia de cineva, mai ales de când nu mai avea pe nimeni. Căldura naturală, emanată de trupurile lor după sex, era singurul lucru care o împiedica să înnebunească. Care o făcea să se simtă umană.

Apoi îl întâlnise pe Harold pe când acesta îşi petrecea vacanţa de iarnă în Dublin şi se simţise cuprinsă de o scânteie care nu o mai arsese niciodată. Avea cel mai mătăsos păr şi ochi atât de negri încât sclipeau în întuneric. De asemenea, îi plăcea să o lege şi să o umilească, lovind-o peste şezut sau terminând pe faţa ei, de preferat de fiecare când purta machiaj. Şi pentru că ştia că lui îi plăceau lucrurile astea, Louise purtase machiaj de fiecare dată.

– Oare ce ar zice părinţii tăi, găfăise el bucuros, pe când se străduia să-i răpească virginitatea anală, dacă ar ştii… ce faci… în fiecare seară?.

Deşi ar fi trebuit să-i răspundă într-un mod care să-l mulţumească şi să-l îndemne să continue, Louise tăcuse pur şi simplu. Mai mult, se îndepărtase de el şi se retrăsese în apartamentul ei, unde meditase câteva zile în tăcere. Cuvintele lui Harold erau omniprezente în mintea sa; apoi, fără ca măcar să ştie pentru ce plângea, Louise a început să plângă.

Ce fusese în mintea sa? Le folosise dispariţia ca o scuză de a se oferi oricui o făcea să zâmbească şi să se simtă bine în pielea ei. Care o făcea să simtă că are pe cineva, că nu e singură, chiar dacă dura o noapte sau un weekend. Părinţii ei, chiar jucând rolul acesta de dragul ei, nu făcuseră decât să-i ofere iubirea lor necondiţionată, suficientă cât să-i ajungă pentru tot restul vieţii, iar ea le batjocorise amintirea. Doamne, ce ar fi crezut despre ea dacă ar mai fi fost aici? Ce i-ar fi spus? Îi permisese unui necunoscut să-şi bată joc de faptul că era fiica lor.

Duminica aceea asistase la o slujbă catolică şi îşi făcuse curaj să se confeseze. Preotul o cunoscuse pe mama ei şi îi complimentase amintirea. O mustrase pentru că nu venea niciodată la biserică. Louise nu a spus nimic. S-a aşezat în confesional şi a permis păcatelor să curgă. I-a povestit despre ura pe care a simţit-o când a aflat de moartea lor, ura împotriva părinţilor, deoarece o părăsiseră, şi ură împotriva şoferului ucigaş. A recunoscut furia îndreptată împotriva părinţilor, pentru că îi ascunseseră faptul că nu era a lor. A plâns pentru toată dragostea pe care Andrew i-o oferise şi pentru că nu putuse să-i împărtăşească sentimentele. Şi pentru copilul pe care şi l-ar fi dorit să-l aibă, dar pe care nu l-ar fi putut concepe niciodată. Şi în final, a plâns pentru sine, permiţând din nou cuvintelor să o ocolească.

A treia oară era acum. Se trezise într-o încăpere străină, amintindu-şi vag de reîntâlnirea cu Darren şi simţea ochi care nu îi erau complet necunoscuţi fixând-o din colţurile umbroase ale camerei. Apoi necunoscutul se disipase, făcând un pas înspre ea, în lumină, iar buzele Louisei abia formaseră un semn de mirare.

– Câţi ani au trecut, Lou? 10? 15?

Scutură neliniştită din cap. Uşa fusese trântită atât de puternic în urma bărbatului, sunetul vibrând în jurul craniului ei, iar inima urcându-i în gât, încât abia avusese timp să-şi şcolească trăsăturile în a părea de neînduplecat. Nu-şi imaginase niciodată, în toţi anii pe care îi petrecuse cutreierând pământul, că tocmai el ar fi putut fi furios pe ea. Louise era cea care fusese răpită, minţită, violată şi doar ea avea dreptul să fie supărată în această situaţie.

– Andrew, rosti ea simplu, recunoscându-l. Trebuie să înţelegi că acest comportament al tău este complet inacceptabil. Nu putem…

– Nu-mi vorbi ca şi cum aş fi încă animalul tău de companie!, scuipă el cuvintele de la înălţimea sa, fără a se apropia măcar un pas de Louise.

Femeia clătină dezaprobator din cap, iar cuta dintre sprâncenele ei întunecate se adânci şi mai mult. Nu puteau continua jocul acesta; nici măcar nu voia să înceapă să-l joace. Andrew ar fi trebuit să-şi continue viaţa, să se însoare şi să trăiască fericit în lipsa ei, nu să aştepte ani la rândul acest moment. Era ultimul lucru pe care l-ar fi aşteptat din partea lui, dacă s-ar mai fi gândit vreodată la el.

– Doar pentru că insişti să te comporţi ca unul, replică ea, conştientă de faptul că ar fi trebuit să-şi ţină gura. Toţi anii aceia petrecuţi pe fugă, uitându-se mereu peste umăr, nu o învăţaseră nimic? Nu te ridici împotriva opresorilor tăi fără a-ţi face lecţiile dinainte. Şaptesprezece, dacă tot depănăm amintiri, continuă Louise, inspectându-şi unghiile în lumina slabă.

– Nu te-ai schimbat deloc. Au trecut 17 ani peste noi, dar privindu-te acum, parcă m-aş fi întors în timp. Sau asta e încă una din superputerile tale, Louise? Mă poţi ajuta să schimb lucrurile care nu s-au petrecut aşa cum aş fi vrut?

Louise refuză să-i răspundă. Doamne, fusese atât de proastă să i se destăinuie cu ani în urmă; atât de slabă să-l iubească.

– Tăcerea ta mă răneşte, iubito. Văd că încă te mai agăţi de atitudinea aceasta condescendentă. De această dată însă, nu o să-mi scapi.

Şi atunci Louise îşi aminti. Frigul, nopţile petrecute pe fugă, zilele pierdute dormind pe bancheta din spate a maşinii lui Darren, lipsa energiei curgându-i prin trup şi foamea, atât de cruntă, încât îşi simţise celulele crăpând.

Degetele i se strânseră în pumn, dar continuă să tacă. Abia scăpase şi prima dată. Şi îi fusese atât de teamă că nu o să mai poată iubi niciodată.

– Tată.

Privirea Louisei se scurse pe lângă bărbatul din faţa sa pentru a se pironi asupra tinerei care tocmai intrase în încăpere. Înaltă, osoasă, cu părul castaniu-roşcat, tăiat scurt şi ochi căprui, migdalaţi, femeia nu împărtăşea nici una din trăsăturile bărbatului pe care tocmai îl numise tată. Doar dacă…

– Ticălosule, izbucni Louise aruncându-se deasupra lui, lovindu-i pieptul cu pumnii. Nu aveai nici un drept. Nu eşti Dumnezeu!

Ştiuse întotdeauna că oamenii de care fugea se foloseau de orice mijloace pentru a obţine ceea ce doreau, fie că era o informaţie, un obiect sau o moarte. Existase o vreme când fascinaţia pentru oamenii din grupul acela select o forţase să simtă un fel de apropiere, o recunoaştere a unei familii pierdute şi regăsite, o certitudine că avea să fie mereu în siguranţă, asta până când le descoperise jocul şi realizase că în sânul lor era departe de a fi protejată. Să fugă de lângă ei se dovedise imposibil, să rămână în continuare lângă ei, la fel. Louise fusese sfâşiată şi atunci, ca şi acum, de o dragoste imposibilă. Când se transformase tocmai lucrul de care se temea cel mai mult într-o dependenţă?

Cu ani în urmă, când Andrew îi spusese că o iubeşte, nu se concentrase asupra cuvintelor lui. Mintea i se înceţoşase de la senzaţia trupului lui lipit de spatele său, braţele sale puternice încolăcindu-i mijlocul, cuvintele sale adiând uşor prin buclele ei castanii, provocându-i fiori de-a lungul şirăi spinării şi senzaţii pe care nici un alt bărbat înaintea lui nu i le mai produsese. Acum, gândindu-se la momentul acela, înţelese cu adevărat cuvintele pe care i le spusese cu ani în urmă. Chiar dacă avusese încredere în el şi îi destăinuise secretul ei, Andrew ştiuse de la bun început. Dragostea pe care şi-o purtaseră nu era una normală, nu după standardele acceptate de societate. Dragostea lor fusese unică şi fără precedent, secretă şi sacră, şi nu mai iubise pe nimeni după Andrew aşa cum îl iubise pe el. Nici pe Marius şi în nici un caz pe Darren. Realizarea aceasta o făcu să-şi piardă răsuflarea pentru câteva clipe, forţând-o să se concentreze asupra bătăilor inimii sale. Avea disperată nevoie de o nouă capsulă de plutoniu pentru a-şi întrema energia. Reîntâlnirea cu Andrew o consumase aşa cum cu ani în urmă o consumase şi legătura lor.

– Am dreptul pe care funcţia mea mi l-a oferit. Pot şi vreau să fiu Dumnezeu, continuă el, înaintând spre ea, lent şi languros, asemenea unei feline ce-şi vâna prada, încurcându-şi degetele în părul ei bogat, trăgând-o mai aproape de el. Înainte eram doar un simplu bărbat îndrăgostit de propria-mi imagine, un Narcis modern, dacă vrei, şi a trebuit să mă împiedic într-o zi de tine pentru a mi se schimba destinul. De tine, un rest, nedorită de nimeni, neiubită de nimeni. Nici măcar Darren nu ţi-a putut satisface nevoia de dragoste, Louise, şi eşti atât de însetată de ea, încât nu îţi dai seama cum curge din tine, râuri după râuri, storcându-te de propria ta esenţă. Asta nu ai înţeles tu niciodată şi nici nu vei înţelege vreodată. Căpşorul tău frumos nu poate concepe faptul că îţi eşti atotsuficientă.

Louise mârâi în direcţia lui, brusc cuprinsă de ură. Andrew era atât de perisabil, un pumn de oase ţinut împreună de un sac de piele, şi ar fi putut să-l facă fărâme atât de uşor. Dar ea nu era o ucigaşă, ci o vindecătoare, iar bărbatul din faţa ei însemnase ceva pentru ea mai demult. De dragul vremurilor trecute, trebuia să-l asculte; poate că în spatele cuvintelor sale exista un sens pe care ea nu-l întrezărea acum.

– Numele meu este Lorena, rosti dintr-o dată tânăra. Asistase până atunci în tăcere, cu un zâmbet amuzat colorându-i buzele, scena dintre Tatăl său şi femeia pe care o numise atât de tandru mai devreme Lou. Fusese ceva între ei, mai demult, desigur. Lou avea să rămână de-a pururi tânără, în timp ce Tatăl avea să îmbătrânească şi să moară. Eu sunt… Caută cuvintele potrivite, dar ce ar fi putut să spună?

– Fiica lui?, oferi Louise simplu, iar Lorena înţelese că probabil aşa decurseseră lucrurile pe vremuri. Taţii nu le spuseseră niciodată fiicelor lor adevărul. Nu de la bun început, cel puţin.

– Prima din seria mea, răspunse însă ea şi înregistră cu fascinaţie mimica feţei Louisei. Părea atât de naturală, de umană. În definitiv, trăise aproape jumătate de secol amestecându-se cu oamenii, să fie om era normalitatea pentru ea. Aşa cum tu eşti prima dintre noi. Eva.

– Ar fi trebuit să fiu singura, rosti Louise încet.

Se prăbuşi la podea, înconjurându-şi genunchii cu braţele. Nu ar fi trebuit să se nască niciodată. Să respire, să vorbească, să iubească. Nu ar fi trebuit să fie niciodată prima.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s