The Mortal Instruments: City of Bones


La începutul lunii noiembrie, pe când mult-aşteptatul film The Mortal Instruments a ajuns şi în cinematografele noastre, am căşunat pe my boyfriend să ne luăm romantic de mănuţă şi să mergem să vedem această peliculă. Nu mai ţin minte de ce nu am ajuns să-l vedem în oraş, cert este că după ce l-am văzut online (şi gratis, evident), mă bucur enorm că nu am făcut-o atunci când am vrut iniţial.

Seria „The Mortal Instruments” se constituie din 6 romane fantasy pentru tineri, din care până în prezent au fost publicate 5, eu citindu-le pe primele 3. Deh, cumva a trebuit să folosesc e-book reader-ul primit Crăciunul trecut de la the boyfriend 😀 Acţiunea se învârte în jurul Shadowhunter-ilor (jumătate oameni, jumătate îngeri) care se străduiesc să menţină echilibrul şi pacea pe Pământ. Nu are rost să intru în amănunte, dar credeţi-mă pe cuvânt când spun că, comparativ cu alte cărţi din genul fantasy, această serie este o nestemată.

Acţiunea este alertă, dar autoarea – Cassandra Clare – se opreşte şi insistă pe fragmentele importante, care creionează acţiunea spre final. Chiar dacă nu ne serveşte totul pe tavă, îţi indică exact acele bucăţi rămase, care spre final se unesc într-un frumos puzzle şi dezvăluie secretele pe care nu ni le-a împărtăşit de la început. Personajele sunt construite cu grijă şi, de-a lungul celor 3 cărţi pe care am apucat să le citesc, asisţi la maturizarea lor, suferi o dată cu ele, le impărtăşeşti opinii sau frustrări şi-ţi devin simpatice. Peisajele şi împrejurimile sunt descrise clar, iar dacă pentru New York poţi oricînd să dai o raită pe net petru a-i confirma descrierile, pentru DownWorld trebuie să te foloseşti de ochii minţii…

Buuun. Ce-am făcut eu mai sus? Am ridicat în slăvi cărţile. Are rost să mai spun că le-am terminat într-o săptămână? 😀 Recunosc, sunt vinovată, muream să aflu cum se termină romanţa dintre Clary şi Jace, mai ales că la finalul primei cărţi, după ce se îndrăgostesc unul de celălalt, cei doi află că sunt fraţi. Ce o să fac de aici mai departe? O să demontez un pic filmul, nu de alta, dar am poftă de puţine spoilere. (gif-urile de mai jos fac parte din film şi înfăţişează sărutul din seră – „îndrăgostirea” şi momentul de final, după ce află că sunt fraţi).

Nu-i aşa că arată bine? O să vă întrebaţi ce anume nu mi-a plăcut la film, mai ales după aşa cadre frumoase. Ei bine, dragii pisicului, nu mi-a plăcut nimic. Nimic, nimic, nimic. Dar cum ştiţi că sunt o masochistă, am rezistat stoic până la final.

Ca o mică introducere, motivul pentru care am citit cărţile a fost chiar trailerul filmului. Cu o distribuţie din care fac parte Lena Headey, Jonathan Rhys Meyers, Aidan Turner, Lily Collins, Robert Sheehan, Kevin Zegers, hai, chiar şi Jamie Campbell Bower (deşi se ştie că jocul lui actoricesc a mai îngropat o franciză), un film fantasy nu prea avea cum să o dea în bară. Şi totuşi a făcut-o. Big time!

Cum în ultima vreme se practică ciopârţirea cărţilor care stau la baza unor filme pentru a stoarce cât mai mulţi bani de la public şi fani (în romane, Sookie nu se cuplează niciodată cu Alcide, iar Eric nu face plajă gol în vârful unui gheţar în timp ce citeşte poezii), m-am aşezat cuminţică în pat şi mi-am luat laptopul în braţe hotărâtă să judec filmul în funcţie de propriile-i merite şi nu după carte. Nimic însă nu m-a pregătit pentru dezamăgirea ce a urmat; acţiunea a fost grăbită, cadrele agitate, iar ritmul dintre ele inegal, cireaşa de pe tort constituindu-l faptul că regizorul/scenariştii nu au făcut nici un efort în a ne înfăţişa şi obişnui cu lumea în care se desfăşura acţiunea. La fel şi în cazul personajelor. Oricare dintre personaje ar fi putut muri în orice moment şi nu aş fi simţit nimic, deoarece nu au făcut nimic pentru a-mi căştiga simpatia. Aceleaşi personaje pe care le-am adorat în paginile cărţilor.

Dacă lucrurile începeau să meargă prost, nici scenariul nu s-a lăsat mai prejos. Conversaţiile lungi şi inteligente din cărţi, din care mai descopereai o trăsătură de caracter sau un nou element care se adăuga la intrigă, au fost ciopărţite şi transformate în replici siropoase, probabil pentru a fi pe înţelesul publicului larg, american. Jace îi spune lui Clary, fără a fi existat vreo indicaţie în prealabil în acest sens, referindu-se la persoana ei, că a întâlnit un înger, pe fundalul întregului lor trecut (că sunt o super-specie creată din îngurgitarea sângelui îngerului Raziel de către oameni dintr-o cupă specială). Jace din carte este un fel de târfă masculină (deşi nu există nici o dovadă clară în acest sens), amuzant, inteligent, cumpătat, care-şi poartă cu mândrie cicatricele obţinute în luptă, care, pe măsură ce-i cade Clary cu tronc, încearcă să suprime sentimentele printr-o tachinare făţişă; Jace din film o sărută fără nici un preambul, acuzând-o 5 minute mai târziu că umblă cu mai mulţi băieţi în acelaşi timp. Hormonii adolescentini… sau interpretarea acestora de către producători.

Nu s-a pus deloc accentul pe dezvoltarea personajelor. Clary nu are absolut deloc personalitate, nici un atribut nu o poate descrie, poate, cu excepţia, aceluia de a fi „proastă”. Cum mi-am putut da seama de asta? Scopul acţiunii personajelor ce se vor a fi principale este acela de a descoperi Cupa, iar când Clary o face (deh, trebuia să existe un motiv pentru care ea este principala), o arată singurelor două personaje care sub nici o formă nu luptau de partea binelui. Producătorii ne-au pus-o în faţa ochilor, parcă spunându-ne: „Asta e protagonista. De acum înainte trebuie s-o plăceţi, că de asta e protagonistă!”  Nu avem nici un motiv să ne fie simpatică. Actriţa este, în mod evident, tânără şi, pentru vârsta ei, talentată, dar rolul acesta nu putea să fie mai nepotrivit pentru ea. Clary ne este înfăţişată din fragmente de conversaţie, personaje care nu au nici un pic de chimie pe ecran şi flashback-uri atât de dezordonate, încât dacă nu ai citit cărţile, îţi poţi da seama că filmul nu are nici un sens. Şi nici în cazul celorlalte personaje scenariştii nu s-au lăsat mai prejos: le-au distrus complexitatea şi le-au redus la o singură caracteristică, care, din păcate, nu le face decât un deserviciu. Simon e doar un tocilar, Alec e homosexual, Isabelle e plângăcioasă, Valentine e diabolic, Hodge este dual, Luke e un prieten de familie, iar Jace este personajul principal masculin standard, cu înclinaţii spre replici siropoase şi salvatul lui Clary de fiecare dată când e proastă şi se aruncă în vâltoarea evenimentelor fără a gândi înainte.

Au fost prezentate locuri, evenimente, persoane fără a li se face o introducere în poveste sau follow-up. De exemplu, când Clary realizează că i s-a făcut o vrajă pentru blocarea amintirilor, iar Jace o duce la Călugării Tăcuţi pentru a îndepărta această vrajă, existenţa lor şi traiul de sub cimitir nu sunt explicate, spectatorii trebuie să trateze precum o stare de fapt faptul că ei sunt acolo. De asemenea, se menţionează un Consiliu şi un Acord, dar nimeni nu-şi face timp să explice ce-i cu ele şi de ce e nevoie ca acestea să existe, cineva acolo în America presupunând, probabil, că toţi spectatorii au citit cărţile şi cunosc etimologia.  De asemenea, ni se explică sumar nevoia de a găsi Cupa, un fel de Sfântul Graal al Nefilimilor, necesar pentru a crea mai mulţi Shadowhunter-i, aceasta fiind şi situaţia celorlalte arme prezentate. Clary primeşte la un moment dat de la Jace o piatră luminoasă, care în cărţi îşi joacă propriul rol. Aici, abia dacă este un cadou de ziua ei, de care nu-şi mai aminteşte nimeni mai târziu. În aceeaşi situaţie se află şi baghetele (în romane au caracteristici diferite şi fiecare Shadowhunter are două) şi fac ceea ce are nevoie fiecare personaj să facă la un moment dat, fie că desenează rune, ucid demoni sau lichefiază cărţi pentru a putea spiona prin ele. Ar fi putut, la fel de bine, să fi fost şurubelniţa sonică a lui Dr. Who.

Atracţia dintre Clary şi Jace este forţată. Nu există nici măcar un indiciu care să ne lumineze cu privire la dragostea ce se înfiripă între ei într-o clipă. O găseşte, o aduce la Institut, o sărută, o dă afară din Institut, îi e dor de ea, o aduce înapoi, face tot ce îi cere ea şi apoi, BAM!, suntem fraţi, dar o să-i dea de capăt pentru că nu se simte corect ca ei să fie fraţi. Unde sunt tachinarea şi conflictul interior? Şi de ce, absolut gratuit, fără nici o dovadă de atracţie/dragoste, nici din partea ei şi, cu atât mai puţin, din partea lui Alec, Clary îl acuză pe cel din urmă că e homosexual şi îndrăgostit de Jace? În carte, sentimentele unuia pentru celălalt joacă un important rol secundar, sunt acolo, ştii de ele, dar nu îţi sunt forţate pe gât la fiecare cadru. În film, din momentul în care se sărută, devine mai important ca ei doi să fie împreună decât să găsească Cupa.

Poate pe măsură ce am înaintat în vârstă am devenit mai pretenţioasă cu filmele pe care le urmăresc, dar tot ce pot spune despre TMI:CoB este că este un film jalnic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s