Alegerea Louisei


Republicare 🙂 Acum, capitolul este întreg, deci vă urez răbdare la citit

Capitolul 7: Reacţia in lanţ

Camera de Finalizare Biomecanică Nr. 7 era, ca şi imagine de ansamblu, foarte diferită de cea tipică, întâlnită în fabricile în care se produceau bunuri de larg consum. Din încăperea largă lipsea huruitul maşinilor şi paşii grăbiţi sau vocile stridente ale tehnicienilor, de obicei omni-prezenţi într-o hală de producţie. Aerul era încărcat de un odor uşor parfumat, ca într-un magazin de cosmetice, iar lumina difuză împrăştia senzaţia misterioasă, dar familiară, ca şi cum te-ai întoarce acasă după o vacanţă îndelungată şi ai întâmpina greutăţi în a-ţi recunoaşte căminul. În jur se simţea o vibraţie ciudată, ca şi cum aerul purta o amprentă electrică; sentimentul de înstrăinare era însă alungat de liniştea profundă, asemenea celei pe care o întâlneşti într-o biserică, duminica, după slujbă. Doar bâzâitul metalic, surd, provenind de la staţiile de lucru, rânduite de-a lungul pereţilor, spărgea solemnitatea momentului.

Dacă s-ar fi apropiat, curiosul ar fi putut remarca faptul că fiecare staţie de finalizare avea un model de bază conectat la reţeaua centrală, dar pe măsură ce specificaţiile clientului erau descărcate în sistem, modelul original avea să se transforme ca şi când ar fi fost plămădit chiar de mâinile celui care plasase comanda. După finalizare, dacă nu ai fi ştiut că îşi începuseră existenţa în acelaşi fel, nu ai mai fi putut recunoaşte două produse ca fiind identice iniţial.

Încăperea era răcoroasă, temperaturile tinzând spre 0º, dar Tatăl, coborând în hală pentru a-şi inspecta copii crescând şi dezvoltându-se, decise că nu-i păsa, strângându-şi imaculatul halat în jurul trupului. Bărbatul îşi trecu privirea peste datele ce rulau pe ecranele fiecărei staţii şi făcu o notă mentală să revizuiască ultimul raport înainte de a-l trimite şefilor. Cu un oftat obosit, îşi continuă inspecţia, mulţumit că măcar de această dată, nu mai era urmărit de o cohortă de tehnicieni ce căutau să-i atragă atenţia cu ultimele lor rezultate ale analizelor. Compania decisese în urmă cu câteva luni ca asupra tuturor modelele care împlineau trei luni fără a se fi dezvoltat 60% avea să se intervină cu o întrerupere de sarcină, aruncând astfel pe apa Sâmbetei ani de cercetare şi fonduri pentru care Tatăl luptase din răsputeri să fie redirecţionate diviziei sale. Şi totuşi, din cele 72 de staţii de finalizare prezente doar în încăperea aceea, bărbatul era conştient că mai puţin de 15% aveau să ajungă la termen cu un model perfect sănătos. Până la finalul anului nu avea să mai fie nici un secret pentru nimeni că proiectul care începuse cu un succes răsunator în urmă cu mai bine de 50 de ani se perimase pe parcurs, iar actualul Tată avea să-şi piardă privilegiile şi – deşi conştient că era doar teama lui personală şi o exagerare – poate chiar viaţa.

Se apropie de unul dintre tuburile dinspre perete şi îşi aruncă privirea prin hubloul lateral, ignorând complet analiza computerului ce rula pe ecranul din dreapta. Numele ei avea să fie Lorena, primul său copil de când preluase atribuţiile unui Tată. Primul său copil născut la termen; Lorena urma să se trezească în mai puţin de 7 ore, primul specimen umanoid care vedea lumina zilei în timpul schimbului său. Inima i se umplu de mândrie şi de altceva, pe care nu putea să-l numească propriu-zis. Dragoste. Frică. Furie. Îşi îndreptă spatele, mutându-şi privirea obosită de la hubloul prin care putea zări chipul Lorenei spre datele coroborate pe ecranul computerului ataşat la staţia ei de finalizare. Semnele ei vitale erau bune, dar încă nu deschisese ochii, chiar dacă tehnicienii înregistraseră activitate cerebrală.

Lorena’, gândi femeia, plimbându-şi numele prin fiecare neuron, încercând să decidă dacă îi plăcea sau nu sunetul vocii lui, dezmierdând-o în tăcere, sau nuanţa pe care creierul său i-o dădea când se împrietenea cu propriul său nume. Da, cu siguranţă, era altceva, nu un alt nume banal, aşa cum îşi auzise numite surorile. Nu Lucy, Mary sau Anna. Din clipa în care apa avea să se scurgă din bazin, iar tuburile care o ajutau să respire şi să se hrănească aveau să i se desprindă din corp, cei din jur aveau să o recunoască după numele îndrăzneţ pe care Tatăl său i-l dăduse: Lorena.

Oare cum arăta? Ştia că tehnicienii care o îngrijeau o considerau atrăgătoare, dar care erau diferenţele dintre ce le plăcea bărbaţiilor care roiau zilnic pe lângă ea şi specificaţiile pe care Tatăl său le alesese special pentru ea? Ce culoare avea pielea ei? Cum se simţea la atingere? Cât de lung îi era părul? Ce culoare aveau ochii ei, dar forma buzelor? Cât de rotunzi îi erau sânii şi cât de ferme fesele? Prin mintea Lorenei trecură aceleaşi întrebări ale căror răspunsuri o nelinişteau încă din clipa în care devenise conştientă. Putea simţi lichidul din bazin apăsându-i pe piept şi încercuind-o ca într-o mantie călie şi umedă, dar tânăra femeie nu reuşea decât să-şi desluşească forma vagă a corpului. Curiozitatea ei se întindea atât de mult încât tânjea să se poată naşte mai devreme doar pentru a-şi auzi Tatăl vorbindu-i. Oare cum îi suna vocea? Oare cum avea să se audă propria ei voce atunci când buzele aveau să i se despartă pentru a-şi saluta părintele pentru întâia oară? Îşi mişcă buzele timid, încercând să mimeze salutul, dar efortul îi cauză durere în muşchii faciali, iar tubul de oxigen îi râcâi marginile esofagului, forţând-o să se dea bătută. Lorena nu ştia cum avea să se comporte când echipamentul care o ţinea în viaţă nu avea să mai fie parte din ea. Îşi trecu limba peste muştiucul tubului de oxigen, dar nu identifică nici o aromă deosebită, în special pentru că încă din prima clipă în care fusese concepută şi până avea să se nască aparatele fuseseră o parte din ea şi, prin urmare, nu avea nici un alt punct de referinţă.

Mă întreb ce gust poate avea mâncarea. E diferită? Miroase altfel decât mi-am imaginat până acum? Oare voi fi în stare să-i gătesc Tatălui meu?’ Asemenea multor altor modele înainte ei, Lorena crescuse într-un bazin, iar sistemul îi ţinuse loc de profesor pe măsură ce creierul ei începuse să se dezvolte. În fiecare zi, din ce în ce mai multă informaţie îi era adăugată, iar din clipa în care urma să se trezească putea să-şi exprime opiniile politice şi să poarte discuţii elevate pe seama actualelor condiţii economice. Putea chiar să-şi imagineze cum arătau anotimpurile şi ce tip de îmbrăcăminte să recomande pentru a fi purtat şi deţinea cunoştinţe avansate despre nivelul 1 de mentenanţă al electrocasnicelor, precum şi câteva reţete de mâncare care să-i permită să nu moară de foame, atât timp cât avea ingredientele la îndemână. În câteva ore avea să părăsească bazinul în care îşi petrecuse ultimele 9 luni deţinând toate cunoştinţele unui adult, fără a fi având însă şi experienţele unuia.

Ştia însă că scopul ei nu era acela al unui companion. La câteva ore după naştere, după ce tehnicienii aveau să se asigure că semnele ei vitale erau în regulă şi nu se afla în pericol să contracteze vreo boală neobişnuită, Lorena urma să calce pe rogojină şi să participe la prima ei lecţie de Jeet Kune Do. Abia când profesorul său avea să fie mulţumit de loviturile ei, tânăra putea trece la Krav Maga.

Scufundată în lichidul vâscos, Lorena încercă să zâmbească. Cunoştea deja mişcările, le repetase de mii de ori în minte, dar nerăbdarea de a fi deja afară, capabilă să se mişte, să vorbească, să respire aproape că o sufoca cu nelinişte. Îşi dorea să fie aproape de perfecţiune, iar faptul că rămăsese legată de un sistem imperfect pentru atât amar de vreme o speria şi îi crea o stare de anxietate. Se afla deja de câteva zile în starea de veghe când sistemul suferise prima defecţiune şi epurase în adâncuri o treime din surorile sale. Stupidul motiv, acela că un procesor trimisese date greşite computerului central, nu reuşise să-i înlăture Lorenei strania senzaţie că nu toţi reprezentanţii unei specii urmau să supravieţuiască. Doar cei mai puternici. Doar cei aleşi. 

Modelul P25HC4 era versiunea îmbunătăţită, feminină, educabilă, capabilă de sentimente, a androidului de atac Jack 2.1. Era, de asemenea, primul model căruia îi fusese adăugat un uter organic, despre care tehnicienii garantaseră că, după 2-3 încercări, avea să susţină viaţa. Memorând ultimele date generate de computerul staţiei de finalizare, Tatăl îşi trecu palma peste carcasa metalică a tubului în care se afla Lorena. Îi aparţinea, era a lui. În momentul acela, la doar câteva ore distanţă de naşterea atât de aşteptată, bărbatul realiză că propria-i creaţie era perfectă.

Louise se trezi în toiul nopţii asudată, ţipătul încremenindu-i pe buze. Întinse braţul către Alex, dar îşi aminti la timp că nu rămăsese la ea. Nu o mai făcuse de câteva săptămâni, dar pentru prima oară de când se petrecuse lucrul acesta, simţi un gol în piept, ca şi când ar fi avut nevoie de el. Să fie lângă ea, să o ţină în braţe. Se aruncă din nou între perine, trăgându-şi cearceaful până sub bărbie, dar somnul evită să se întoarcă. Se adunaseră prea multe întâmplări nefericite, într-un timp prea scurt. „De ce?”, se întrebă ea, strângând din pleoape până simţi durere, „de ce am vrut să mă întorc la viaţa aceasta?”

Liniştea în care se afundase, fugind de Marius, de Alex, de lumea violentă care o acaparase în trecut, ar fi trebuit să-i fie de ajuns. Darren ar fi trebuit să fie de ajuns. Să o facă să se simtă în siguranţă. În schimb, rolurile lor se inversaseră; el devenise protejatul, comoara de nepreţuit a existenţei Louisei, iar ea… când încetase să mai fie ea toate aceste lucruri? Şi când începuseră să conteze toate aceste lucruri pentru ea? Louise era un mecanic al dinamicii, întâlnea o greşeală, un defect, şi printr-o simplă atingere, descoperea soluţia, iar greşeala, defectul, înceta să mai existe. Repara lucrurile. Le îmbunătăţea. Se îmbunătăţise pe sine de atâtea ori, încât dacă se căuta acum pe sine – ea, prima, Louise cea originală – în sine, lumina îi licărea la fel de stins ca a unei stele pe moarte. Era veche, bătrână. Spiritul ei murea. Atunci ce căuta aici, în compania cuiva atât de trecător precum un fir de nisip în vânt, jucându-se de-a dragostea? Darren nu-i fusese de ajuns? Andrew? De ce se încăpăţâna să rămână lângă Alex, lângă Marius, când ştia cu certitudine că relaţiile cu oricare dintre ei nu mai puteau fi reparate?

Răspunsul îi veni la fel de natural precum soluţia unei probleme aparent fără rezolvare. Aveau nevoie de ea. Iar ea avea nevoie de ei. Senzaţia că deasupra lor, a tuturor, plana un pericol necunoscut, se agăţă de ea şi se cuibări lângă Louise, ocupăndu-i lui Alex locul pe perină. Femeia se răsuci sub aşternut, clipind rar de câteva ori, încercând să creioneze cu ochii minţii primejdia, dar riscurile refuzară să i se arate. Poate că nu putea spune cu exactitate ce o neliniştea, dar pentru prima oară în 50 de ani, Louise adormi învăluită în certitudinea că nu mai era singură.

Dimineaţa următoare, pe măsură ce se apropia de recepţia clădirii în care se găsea biroul său, Louise simţi o schimbare în aerul fierbinte, o presiune închizându-se în jurul său. Se opri, adulmecând împrejurimile; locurile îi erau încă străine, iar ea se adapta greoi la viaţa din Tete. Căldura şi umezeala o ucideau încet, dar sigur, iar femeia îşi făcu o notă mentală să-şi ia concediu în următoarea lună să zboare pe Bătrânul Continent pentru a-şi face rost de câteva componente de schimb. Cu siguranţă, dacă trupul avea să înceteze să-i mai funcţioneze într-una din nesfârşitele şedinţe pe care Marius continua să le planifice, moartea avea să-i fie cea mai uşoară pedeapsă pe care şi-o putea imagina.

Era o dimineaţă liniştită, tăcerea fiind întreruptă din când în când de sunetul autocamioanelor care descărcau cărbune pe barjele aflate în port. Louise mai făcu câţiva paşi, apoi se opri din nou. CoalPoint Ltd. era înregistrată ca transportator internaţional de cărbune şi dispunea de o flotă de doisprezece vase cargo ce traversau încontinuu oceanele planetei. Birourile centrale ale companiei se aflau în Tete, Mozambique, iar Louise era angajata lor, ca inginer proiectant. Aceasta era imaginea de suprafaţă, perfect legală; ceea ce se afla dedesubt o incita şi o speria pe femeie în egală măsură. CoalPoint Ltd. reprezenta acoperirea unui consorţiu internaţional care se ocupa cu producerea de armament şi arme biologice. Containere aflate pe cele doisprezece vase reprezentau laboratoare, facilităţi de testare sau incubatoare pentru experimente.

Louise ştia cu siguranţă că ea însăşi fusese produsul unei astfel de companii. Nu descoperise încă dovezi împotriva CoalPoint, dar câte astfel de consorţii puteau să existe în lume? Vocea interioară îi şopti că, de această dată, ceva chiar nu era în ordine, în ciuda bâzâitului neîncetat al conţinutului benelor camioanelor şi al insectelor care umpleau aerul, era prea multă linişte, dar alese să o ignore şi-şi continuă marşul către clădire. Înăuntru se purta un război.

Îşi zări câţiva colegi de la Producţie alergând pe scări către una din sălile de şedinţe de la etaj, iar şeful ei, Ayomide, striga ordine în limba sa nativă, pe care Louise nu se străduise niciodată să o înveţe. Se apropie de el, nedumerită. Bărbatul îi părea dintr-odată atât de diferit, încât femeia se întrebă dacă nu cumva, în toată perioada în care lucraseră împreună, îl judecase greşit.

– Ce bine că ai ajuns în cele din urmă, i se adresă el, împingând în direcţia ei un teanc de hârtii, pe care Louise se văzu nevoită să le înşface. Vino după mine, comandă el, conducând-o pe scări în sus, către ceea ce bănuia ea a fi o şedinţă ad-hoc în cadrul căreia Marius tuna şi fulgera. Şi câtă dreptate avea.

Johan Schmidl, „strategul” CoalPoint Ltd., zburase tocmai de la Munchen pentru a lua parte la comunicarea de astăzi, iar acum stătea întors cu spatele la audienţă, explicând diapozitivele ce se rulau pe ecranul de proiecţie:
– Credem că este un atac coordonat şi nicidecum un simplu act de piraterie. Este al treilea vas în mai puţin de 24 de ore; desigur, au fost şi alte nave abordate, dar experţii noştri care lucrează îndeaproape cu Paza de coastă au reuşit să stabilească faptul că au fost deturnate două laboratoare şi un depozit. Pierderile materiale sunt estimate la aproape 2,5 miliarde de dolari; de asemenea, am pierdut în întregime echipajele.

Louise îşi înăbuşi tremuratul incontrolabil al braţelor, lăsându-şi geanta de umăr să alunece în faţă, strângând-o la piept, într-o încercare nereuşită de a se proteja. Îl căută cu privirea prin mulţimea colegilor săi pe Alex, dar nu-l zări nicăieri.

– L-am rugat pe Marius să formeze o celulă de criză, mai adăugă el, făcând un pas în lateral pentru a-l lăsa pe director să ia cuvântul.
Marius îşi drese glasul şi pentru câteva secunde îşi plimbă ochii peste marea de oameni înghesuită în sala de conferinţe, zăbovind clipe care Louisei i se părură ucigător de lungi susţinându-i ei privirea.
– 24 de oameni au murit şi parte din munca noastră de ani de zile a dispărut. Alexander Knight s-a alăturat experţilor aflaţi la centrul de gestionare a situaţiilor de criză din Johannesburg şi aşteptăm ultimele informaţii. Când vom avea mai multe detalii, voi avea grijă să fiţi cu toţii puşi la curent. Vă mulţumesc.

Se pierdu în mulţime, iar Louise, posedată de un spirit pe care nu-l recunoştea, porni spre el, intenţionând să-i taie calea. Chiar înainte de a deschide gura, bărbatul o apucă de braţ şi o trase după el, forţând-o din priviri să tacă; oricum, în hărmălaia care se produsese în urma veştii, nu ar fi putut să-şi adreseze nici măcar un singur cuvânt.
Pe coridor, plutind în continuare în marea de oameni care se revărsa din sala de şedinţe, Marius îi dădu drumul, iar ea se simţi însingurată şi confuză, dar îl urmă în biroul său şi închise uşa în urma ei. Îşi lăsă geanta să cadă, în cele din urmă, lângă tocul uşii şi, întorcându-se spre el, îi spuse:
– Vreau să-l chemi pe Alex înapoi.
– Vreau să-l aduci pe Darren Connolly aici.

Dacă privirile ei ar fi putut ucide, Marius s-ar fi zvârcolit în ghearele morţii chiar acum.
– Niciodată, îi răspunse ea, aproape scuipând cuvântul printre dinţi.
– Dacă îl vrei pe Alex înapoi, o să-l convingi pe Connolly să lucreze pentru noi.
Nu pot să cred!” Cuvintele rămaseră însă doar în mintea ei, incapabilă să le formeze cu voce tare.
– Ştii bine în ce condiţii am acceptat slujba aceasta din nou. Nu mă pot întoarce acum la Darren, să-l implor să vină să ne ajute.

Bărbatul se întoarse s-o privească, sprijinindu-se de marginea biroului. Era incredibil de obosit. Nu dormise de două zile şi abia dacă apucase să mănânce jumătate din sandwichul cu carne de pui pe care secretara sa i-l lăsase pe marginea cabinetului. Îi înţelegea Louise punctul de vedere, dar al naibii să fie dacă avea să-i treacă cu vederea prostiile.
– Îl vom plăti regeşte. Te voi plăti şi pe tine dacă de stimulentul acesta ai nevoie pentru a-ţi mişca fundul până în Germania ca să mi-l aduci.
– Du-te dracului!, îi aruncă ea, întorcându-se brusc către ieşire. Un gând începuse să se formeze şi ştia că dacă îl va lăsa să ajungă la suprafaţă, îşi va pierde controlul. Din nefericire pentru amândoi însă, Marius nu ştia când să înceteze.

O prinse de braţ, oprind-o astfel să iasă din încăpere. Nu-i plăcea să-şi piardă controlul în prezenţa unei femei, dar Louise îl împinsese aproape de marginea prăpastiei. În plus, toată această joacă a lor, îl fascina; ştia că ea nu s-ar mai fi întors la fostul său soţ nici măcar dacă lumea s-ar fi prăbuşit în flăcări şi totuşi, acum, măsurându-l din cap până în picioare, realiză că femeia încerca să găsească un rost întregii conversaţii. Decise că era timpul să pluseze. Întoarcerea lui Alex în siguranţă şi ceva mai mult.
– Nu o să-ţi placă situaţia asta, dar…
– Deja nu-mi place, îl întrerupse ea, smulgându-şi braţul din strânsoarea lui Marius. Doamne, nu pot să cred că mă obligi să fac asta.
Marius îşi trecu degetele prin părul des, întorcându-i pentru o secundă spatele.
– Mi-e teamă. Nu doar pentru mine, se grăbi el să adauge, ci pentru lumea pe care noi o cunoaştem.

Louise se opri şi îşi forţă tot trupul să se întoarcă spre Marius, care rămăsese lipit locului la doi paşi de ea. Îşi lăsă degetele să alunece în palma lui şi îl forţă să o privească în ochi. Lumina palidă a dimineţii, strecurându-se acum prin ferestrele largi, îi făcea să strălucească diferit, să-i pară stranii. Ochii lui, care fără îndoială văzuseră orori inimaginabile şi frumuseţi imposibil de numit, erau dintr-o dată temători şi ezitanţi. Ca şi când i-ar fi fost frică să-i vorbească. Oare nu ştia el că ea era singura persoană în care putea avea încredere totală?
Marius clătină scurt din cap, oftând.
– Louise, eu…

Îşi desfăcu degetele din îmbrăţişarea caldă a femeii, iar Louise simţi un fior străbătându-i trupul.
– Trebuie să înţelegi că sunt nevoit să fac asta. Nu ştii de ce sunt capabili oamenii aceştia.
Ochii femeii se mijiră în frustrare.
– Nu merit asta. După tot ce am făcut pentru tine…
Eu sunt cel care nu te merită, Lou.

Deodata, cuvintele nu-şi mai găsiră locul între ei. Marius se aplecă spre Louise, dorind să-i simtă din nou căldura, apropierea. Avu senzaţia că ea îi şoptise numele, dar mintea lui încetase să mai funcţioneze, concentrându-se exclusiv asupra senzaţiei de a o avea acolo, doar pentru el. Un braţ îi încercui talia, trăgând-o spre sine, în timp ce cealaltă i se odihni în jurul gâtului, simţindu-i în palmă pulsul zvâcnind nebuneşte. Refuză să se gândească la motivul care ar fi putut produce tremurul ei nervos. Ochii ei verzi erau acum înrâuriţi de lacrimi nevărsate, iar Marius simţi îndoiala strecurându-i-se în oase. „Nu te vrea. Nu te mai vrea.

Apoi ea se ridică pe vârfuri şi îl sărută uşor. Verdele ochilor ei îl învălui şi, instinctiv, preluă conducerea, adâncind sărutul, explorându-i gura. Dacă ar fi putut să-i încrusteze în minte pentru totdeauna gustul ei, uşor mentolat de la pasta de dinţi, cu o uşoară aluzie la tarta cu fructe de pădure pe care o servise la cafeaua de dimineaţă, Marius nu ar mai fi vrut nicicând să simtă altă aromă pe vârful limbii. El era al ei, iar ea era a lui după legi nescrise şi neînţelese de nimeni altcineva decât ei doi. Dar cum ar fi putut să o convingă pe Louise că lucrul acesta era just, când ea trăise atâta amar de timp într-o societate atât de rigidă?

Sărutul lor se sfârşi la fel de brusc precum începuse. Louise se opri pentru o gură de aer, apoi, parcă realizând ceea ce se petrecuse între ei, îi puse o mână pe piept lui Marius, făcând un pas înapoi, distanţându-se de el. Şi încă un pas, şi încă unul, până fu sigură că nu o mai putea atrage în capcana braţelor sale.

– N-ar trebui…, încercă ea să-şi găsească cuvintele, dar parcă toate cunoştinţele sale ligvistice se duseseră pe apa sâmbetei. N-ar fi trebuit…, încercă ea încă o dată, fără succes.
– Louise.
Atât. Un simplu nume, numele ei, rostit de Marius, şi genunchii începeau să-i tremure, iar toate promisiunile pe care şi le făcuse în ultimele 5 secunde erau încălcate.
– Eşti însurat, pentru numele lui Dumnezeu, se plânse ea. Laura e aici, în clădirea asta, şi ar fi putut să intre în biroul tău oricând şi să ne suprindă. Chiar nu ai nici un pic de jenă?

Bărbatul îi zâmbi stins. Nici nu-şi mai amintea ultima dată când contase pentru el părerea Laurei. Tristeţea sau fericirea copiilor lor. Viaţa lor personală trecuse în plan secund pe măsură ce viaţa lui profesională devenise motorul principal al CoalPoint Ltd. Iar Louise fugise şi se refugiase în lumea lui Darren Connolly, acelaşi bărbat de care Marius avea acum disperată nevoie şi pe care îl dispreţuia pentru teama pe care i-o insuflase femeii de care era îndrăgostit.
– Te-am iubit atâta timp… Am uitat, pur şi simplu, de orice altceva. Tu erai lumea mea. L-am implorat până şi pe Alex să mă ajute să te cuceresc.
Îşi ridică braţele în aer, dovedindu-se înfrântă. Aceasta era o situaţie pe care nu o putea repara de una singură.
– Când nu am mai putut să suport respingerile tale, am fugit la Darren. M-am convins că, de fapt, de el sunt îndrăgostită şi l-am convins şi pe el că sentimentele mele sunt adevărate. Apoi l-am rănit ca să mă întorc la tine. Este mort pe dinăuntru, înţelegi asta?

Da”, gândi Marius, ţintuit locului, ascultând-o.
– Darren te va ajuta de dragul meu, rosti ea, coborând glasul. O să-l aduc din nou la viaţă pentru că mi-ai cerut-o tu.
Da”, jubilă vocea lui interioară.
– Iar conversaţia aceasta nu a avut loc niciodată. Sărutul nostru nu s-a petrecut niciodată. Alex se va întoarce în siguranţă acasă.
Iar tu nu mă vei mai iubi niciodată, nu-i aşa?”, răsună îndoiala în mintea lui Marius.
– Bine.

Louise se îndreptă spre ieşire, ridicându-şi de la podea geanta. Şi nu se mai întoarse să-l privească încă o dată.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Alegerea Louisei&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s