Alegerea Louisei


Din motive logistice, precum faptul că propriu-mi laptop e puțin decedat și nu mai am acces la ceea ce am apucat să scriu, acest capitol va sosi feliat, iar update-urile vor fi postate aici. Desigur, acțiunea din acest capitol ar fi trebuit încorporată în marea masă a ceea ce este Alegerea Louisei mult mai târziu, dar viața are un mod ciudat de a aranja lucrurile 🙂

Capitolul 6: Mincinoasa mincinoaselor

De vină erau ochii lui. Erau prea… albaştri. De fiecare dată când nu se afla în preajma lui, se putea controla cu uşurinţă, blocându-l undeva în spatele gândurilor conştiente, dar excepţia o reprezentau clipele în care privirile li se intersectau, iar ceilalţi încetau să mai existe. Iar asta se întâmpla de fiecare dată. Sau când îl simţea mişcându-se în spatele ei, gândindu-se cum s-o atragă spre el. Sau când o evita cu bună-ştiinţă, ştiind că nu avea să reziste prea mult.
– Fir-ar să fie, murmură distrată Louise. Mintea ei era mult mai plină de cuvinte necuviincioase, dar rareori înjura. Probabil din cauză că fusese crescută în spiritul catolic al tatălui său; nu că ar mai fi continuat să fie o bună creştină în ultima perioadă de timp. Roşi furios amintindu-şi interdicţiile catolice cu privire la sexul premarital. Nu că ar mai fi având de gând să se mărite, acum că ştia care era adevărul. În clipa în care gândul îi părăsi mintea, îşi dori să-l poată lua înapoi. Îşi dorea să fie mireasă, soşie şi mamă. Păcat că nu putea fi nimic din toate acestea.
Alex. Louise trebuia să-şi aminească faptul că trecutul era trecut, iar relaţia lor involuase până la stadiul în care tot ce voia bărbatul de la ea era să o tortureze cu privirile lui albastre. Sau să o renege ca profesonist. Acum era aici, lucrând din nou împreună – formând echipa pe care nu ar fi trebuit nicicând să o destrame prin plecarea ei –, dar Alex nu avea să o mai ierte niciodată. Iar ea niciodată nu mai fusese atât de aproape de a-i spune unui bărbat că este îndrăgostită de el fără a se fi petrecut ceva între ei, să nu mai vorbim că aproape i se aruncase în braţe – euforică –, sărutându-l, la reîntâlnirea lor de pe aeroport, cerându-şi scuze pentru că-l părăsise. Pentru că atunci când îl urmase pe Darren în epopeea fără finalitate în care se avântaseră amândoi, Louise nu destrămase o echipă, frânsese o inimă şi tăiase orice legătură care ar fi putut să o aducă înapoi către aceasta. Revenind cu picioarele pe pământ, realiză că bărbatul nu avea să-i ofere niciodată o lalea neagră la prima lor întâlnire, să o sărute încet şi pe îndelete şi nici să-i rupă hainele în impacienţa lui de a trece la chestiuni mai … distractive. Iar toate aceste lucruri care nu aveau să se întâmple nicioată aproape îi frânseră spiritul.
Dar era decisă să le lase pe toate în urmă. Cu timpul, avea să treacă peste. Chiar şi atunci când celălalt secret cel mai bine păzit al ei fusese scos la lumină – divorţul de Darren –, iar curiozitatea lui Alex căpătase cote alarmante şi începuse să redevină bărbatul pe care îl cunoscuse cu ani în urmă, Louise rămăsese fermă pe poziţie. Îşi permisese să-l sărute o dată, pe când se aflau în biroul lui Marius, dar numai pentru a-i demonstra că nu mai simţea nimic pentru superiorul său; nu luase însă în calcul toate celelalte lucruri pe care era posibil să le simtă dacă depăşea linia aceea subţire dintre camaraderie şi ceva în plus. Dar întregul corp decisese să o trădeze. Împungând, respirând, transpirând. Toate lucrurile pe care începuse să le simtă în braţele lui Alex nu erau decât răspunsuri la reacţia unei femei sănătoase la vederea unui bărbat decent din punct de vedere atractiv. Nu emoţii, ci doar nevoi. Nevoi normale, biologice… Iar dacă cedase presiunii acestor nevoi o dată sau de două ori – sau de cinci ori – în ultimele şase săptămâni, nimeni nu era în măsură să o judece; pur şi simplu, acesta era modul ei de a eradica stupidul capriciu biologic din sistemul ei nervos. Iar acum se terminase, o dată pentru totdeauna. Duminica trecută fusese sfârşitul, iar Louise era hotărâtă să iasă din povestea asta o învingătoare. Aruncă o privire fugară ceasului electronic aflat pe birou. Era precum un nou născut; doar câteva ore şi putea spune că era cu adevărat liberă de 3 zile.
Louise revăzu planşele la care lucrase toată după-amiaza, apoi le împinse la o parte. Avea nevoie cu disperare de un proiect care să o ţină ocupată. Undele ei cerebrale păreau a fi ineficiente, asemenea capacităţii sale de a se concentra asupra unor lucruri mai puţin triviale. Începutul de săptămână se scursese lent, inundat de valul de căldură ce lovise ţărmul oraşului lor, iar Louise sfârşise prin a se cufunda în muncă în încercarea de a evita un anumit individ. Desigur, lipsa solicitărilor putea avea şi o strânsă legătură cu faptul că se deconectase de la reţeaua principală, dar asta nu însemna că nu se simţea însingurată în biroul său de la primul etaj al sectorului Proiectare. Până acum, miercurea, aproape de ora închiderii, nimeni nu se interesase de ea, ca şi când, reîntoarsă în câmpul muncii de doar câteva luni, continua să fie fantomatică pentru restul colegilor săi. Louise luă în calcul posibilitatea de a aştepta ora de plecare acasă în camera de relaxare, dar ezită în a pune planul în aplicare, şi pe bună dreptate.
Să recunoască problema drept problemă ar fi trebuit, de asemenea, să se recunoască înfrântă din punct de vedere social, iar ea era departe de a fi o inadaptată. Nu putea să se adapteze, în schimb, la noua sa viaţă reluată de unde o lăsase baltă şi care – printr-o teribilă întorsătură a vieţii – se condimentase cu o idilă pe care ar fi trebuit să o sufoce din faşă. Îi lipsea. Afurisitul de Alex, cu zâmbetul ştrengar şi ochii albaştri, inocenţi, îi lipsea. Ştia că dacă ar fi intrat chiar acum în biroul ei, ar fi adunat dintr-o singură privire spre ea mai multe informaţii decât s-ar fi încumetat Louise să-i ofere vreodată şi ar fi întrebat-o, cu căldură în glas, ce naiba face pe semi-întuneric, cu nasul în planşe. Toată experienţa sa cu bărbaţii pe care o căpătase în urma jocurilor jucate cu aceştia şi nu ar fi avut nici o şansă în faţa lui. Nenorocitul, i-ar fi trebuit doar 30 de secunde pentru a o face să roşească fără ruşine din vârful degetelor până la firul de păr.
Chiar când se decisese să-şi facă un pic de curaj şi să părăsească liniştea împăciuitoare a biroului său, telefonul său personal începu să vibreze undeva la marginea planşetei de desenat, de sub un maldăr de hârtii mâzgâlite, iar Louise, mânată de o nevoie care se învecina cu disperarea, răspunse înainte de a verifica originea apelului.
– Îţi dai seama că am încercat să dau toată ziua de tine? A trebuit să cerșesc numărul tău de telefon de la Resurse Umane.
Marius. Era de rău.
– Nu am băgat de seamă, minţi ea, evitând cu bună ştiinţă să-l salute. Am fost mult prea cufundată în muncă încât să observ că nu m-a căutat nimeni toată ziua.
Îl auzi oftând la capătul celălalt al liniei şi închise ochii, încercând să blocheze amintirile despre Marius. Acum erau înceţoşate, dar îşi amintea că îl iubise şi că îi ceruse lui Alex să facă lucruri necinstite pentru ca ea să-şi poată atinge scopul. Se culcase cu Marius atunci? Nu-şi mai amintea exact, iar asta o făcu să se încrunte, mintea ei divagând de la discuţia pe care Louise o purta cu şeful său. Cum putea să nu-şi mai amintească ceva atât de personal?
– Louise!
Vocea lui o trezi din reverie şi realiză că îi adresase o întrebare pe care, din nou, din lipsă de atenţie, nu şi-o putea aminti. Ce era în neregulă cu ea?
– Da, răspunse ea, sperând din tot sufletul ca Marius să nu fi realizat că nu participase activ la conversaţie. Voi chema pe cineva de la Întreţinere să se uite la fire.
– Nu-i nevoie, interveni el, tăiându-i elanul. O să-l trimit pe Alex. Când vine vorba de tine, nu am încredere să-ţi încredinţez soarta în mâinile nimănui altcuiva.
Şi cu asta, fără a-şi lua la revedere de la ea, Marius îi închise.
Louise petrecu cinci minute bune încercând să găsească o portiţă de scăpare din toată povestea asta, dar mintea ei obişnuită să rezolve şi să repare ştia că trebuia să fie aici când Alex avea să ajungă. Lucra la proiecte strict secrete şi chiar dacă bărbatul îi era coleg la multe dintre ele, nu putea risca să-şi compromită munca dintr-o prostie. Căci evitatul lui Alex la nesfârşit era o imensă prostie.
La naiba, cât îl ura!
Se ridică şi se propti de birou, întorcând spatele intrării. Îl imagina asemenea unui salvator, pătrunzând în sanctuarul ei şi ridicând-o pe braţe, înainte de a dispărea împreună în apus. Era o prostie, ştia, dar asta nu îi distrugea cu nimic speranţele. Când devenise Alex atât de important încât nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la el? Îşi trecu degetele prin buclele castanii şi îşi netezi bluza, acum şifonată, înainte de a-şi băga poalele înapoi în fustă.
– Era cumva o sugestie, Lulu? Doar ştii cât de mult îmi placi întinsă pe biroul acesta, cu rochia strânsă pe coapse. Ochii lui Alex sclipiră amuzaţi, deşi Louise putu simţi dublul sens al cuvintelor sale. Decise atunci că oricât de mult ar fi negat, îl iubea şi îl ura în egală măsură.
– Nu ştii să baţi la uşă?, întrebă ea, mulţumită că vocea îi rămăsese egală şi, aparent, neafectată, deşi măsurându-l din cap până în picioare, realiză că unui bărbat precum Alex i-ar fi trebuit de mult interzisă libera deplasare prin lumea aceasta. Era mult prea periculos pentru liniştea ei sufletească.
Îi întoarse spatele şi, aţintind către telefonul aflat pe birou, îi explică evidentul.
– Nu a funcţionat toată ziua şi nici măcar nu am băgat de seamă. Îmi cer scuze că ai venit până aici, aş fi rezolvat cu cei de la Întreţinere.
– Dar Marius nici măcar nu a vrut să audă, o completă el, iar Louise zâmbi mulţumită, neîncercând însă să-i prindă privirea. O cunoştea mult prea bine, în ciuda distanţei pe care anii o puseseră între ei.
– A spus că nu mi-ar încredinţa soarta în mâinile nimănui altcuiva, continuă ea, aproape asemenea unei dependente care nu se poate abţine de la drogul său favorit, iar Alex o răsplăti peste măsură cu unul dintre zâmbetele pentru care femeia îl adora într-atât.
– Şi-a dat şi el seama – într-un final –, adăugă el cu emfază, că sunt multilateral talentat?, o tachină abandonând pentru o secundă încrengătura de fire pentru a-i arunca o privire plină de subînţeles, înainte de a-şi trece palma peste ceafă, răvăşindu-şi în răspăr şuviţele de păr.
Louise îi întoarse din nou spatele, simţindu-şi inima bubuindu-i năvalnic în urechi. Cum putea să-i vorbească astfel, de parcă prietenia lor continuase peste ani neîntinată? Cum putea să se atingă cu atâta nonşalanţă când ea se simţea în pragul unei combustii spontane doar privindu-l? Probabil îi făcea plăcere s-o tortureze, acum când ştia cât de uşor o putea atrage în patul său cu doar un semn din mână. Închise ochii şi încercă un exerciţiu de respiraţie, numărând în gând până la 100, dar sunetul propriei lui respiraţii şi bătăile acelea nebune ale inimii lui îi deraiară şirul gândurilor.
– Încetează, şopti ea, ştiind că o auzise. Între noi totul s-a terminat.
Alex încuviinţă, clătinând din cap, continuând să lucreze la aparatul ei de comunicaţie.
– Desigur că s-a terminat. Doar că am mai auzit asta înainte, Louise, şi niciodată nu se terminase, îi aruncă el peste umăr, femeia prinzându-i imediat privirea hăituită. Regretă însă imediat. Hotărârea din spatele albastrului lui dârz şi forţa dorinţei pe care o citi în ochii lui o loviră cu puterea unei ploi îngheţate de iarnă. O ploaie pe care ar fi vrut să o întâmpine bucuroasă. Se dădu câţiva paşi înapoi, deşi nu era cu adevărat nevoie. Pentru că Alex pusese stăpânire pe ea din clipa în care intrase în birou.
Îşi încrucişă braţele peste piept şi îşi concentră toată hotărârea în voce.
– De data asta am vorbit serios. Fă ceea ce ai de făcut şi pleacă. ‚Din viaţa mea’, continuă ea în gând, dar nu găsi puterea de a-l răni astfel. Ştia că şi el avea nevoie de ea, la fel de mult pe cât tânjea ea după el. O simţise în săruturile lui şi în tandreţea cu care o strânsese în braţe.
– Dar ceea ce fac eu cel mai bine…, începu Alex, dar Louise îi tăie elanul cu un gest hotărât al mâinii. Nu era dispusă să stea cu el la discuţii. Cu cât petrecea mai mult timp în compania lui, ascultându-l, privindu-l, cu atât îşi simţea rezistenţa năruindu-se sub privirile lui şi nu, nu avea nici cea mai mică intenţie de a-l lăsa să cucerească fortăreaţa asta. Bărbatul îi prinse schimbarea din atitudine şi renunţă la a mai juca jocuri cu ea. Nu era deloc amuzantă când devenea serioasă.
– Fie cum vrei tu, Louise, rosti el, ridicând din umeri şi întorcându-se la ceea ce trebuia să facă. Cu cât termina mai repede aici, cu atât îşi putea vedea de viaţă mai curând. Cât mai departe de ea. Cât mai departe de tot. Louise îl privi întorcându-i spatele şi simţi, mult prea curând, înţepătura dezamăgirii că era abandonată. Asta era ceea ce îşi dorea – la naiba, ceea ce îi trebuia ca să poată funcţiona din nou normal –, dar tot o durea faptul că pentru el nu mai conta, nu cu adevărat, cel puţin.
Îl privi desfăcându-i aparatul de telefon aproape în întregime, reducându-l la o grămăjoară de piuliţe şi şuruburi şi cabluri şi procesoare şi se încruntă. Ceva era în neregulă. Foarte în neregulă. Aruncând o privire peste umărul lui Alex Knight – ignorând parfumul masculin cu care devenise atât de obişnuită într-o perioadă scurtă de timp – Louise începu să scormonească în memorie după un model pe care credea că nu avea să-l mai întâlnească niciodată. Ceva atât de învechit încât mintea ei, acum exponent al evoluţiei şi al perfecţiunii, l-ar fi putut repara cu ochii închişi. Era acolo, putea să-l vadă cu uşurinţă printre resturile pe care Alex le împinsese deoparte, bune pentru a fi aruncate. Îşi înghiţi un oftat, neştiind dacă să împărtăşească cu colegul său descoperirea sau să mai ţină încă un secret. Îi urmări mişcările cu atenţie, conştientă de faptul că principala ameninţare trecuse. Alte întrebări se iveau, însă, acum. Marius ştiuse, fără îndoială, dar de ce dorise să-l implice şi pe Alex? Iar când realizarea se aşternu peste ea, dezamăgirea pe care o simţise mai devreme atinse cote alarmante.
Cu o expirare dramatică, Alex se întoarse să o privească, înfăţişându-i telefonul. Reparat. Mai trase de timp încă jumătate de minut, aranjându-l pe birou, mutându-l de colo-colo, iar Louise se temu că nu va reuşi să-şi ascundă enervarea cu succes.
– Totul e în regulă acum, începu el, retrăgându-se spre ieşire. Câteva circuite arse, pe care nu le-am recunoscut, dar modelul telefonului tău e destul de învechit. E posibil nici să nu se mai producă tehnologia asta.
Oh, da, de asta era sigură.
– Acelea nu sunt nişte simple circuite, Alex, vorbi ea, înainte de a se putea opri. Ştia că şi pentru el resturile acelea reprezentau un puzzle tehnologic şi intenţiona să-l atragă astfel în descoperirea persoanei care le instalase în telefonul ei. Îmi imaginez că până acum ţi-ai dat seama că, orice ar fi fost, nu ar fi trebuit să se afle acolo.
– Îmi vine greu să cred că nu ai realizat că este ceva în neregulă cu telefonul tău, o atacă el, iar Louisei nu-i trebui mult timp să realizeze că bărbatul devenise defensiv. Închise ochii, pregătită să-i arunce o replică usturătoare, dar dispozitivul era încă acolo, planând între ei asemenea unui nor ameninţător. Nu ştia ce este şi până nu avea să afle, nu intenţiona să mai discute nimic care ar putea fi confidenţial. Astfel încât se aplecă peste planşeta de desen şi mâzgâli câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, pe care apoi i-o întinse lui Alex. Ştia că acum îi dădea din nou putere asupra ei, dar trebuia să-l facă să înţeleagă că aceasta nu era o situaţie oarecare şi nici nu se aflau în postura în care s-ar mai fi putut juca; de această dată, era serios.
Nici nu realiză când Alex închise distanţa dintre ei şi, încercuindu-i talia cu un braţ, o trase mai aproape pentru a o săruta cu patimă. Nu la asta se gândise când îi scrisese pe bileţel, implorându-l să schimbe direcţia discuţiei. Nu la asta se gândi când îi înţepeni la piept, lăsându-şi braţele să-i cadă pe lângă corp şi forţându-se să-şi smulgă buzele din sărutul lui. Nemernicul încerca să o provoace, atacând-o în singurul mod în care ştia. La asta se pricepea cel mai bine. Poate că era într-adevăr un foarte bun specialist, dar talentul lui – pe care nu contenea să-l recunoască în mintea ei – era acela de amant extraordinar.
– Lucrurile nu pot rămâne aşa, Lou, şopti el. Trebuie să spunem cuiva. Oricui. Nu mai putem ţine secret. O să înnebunim în cele din urmă.
Femeii îi trebuiră câteva secunde bune să înţeleagă la ceea ce făcea referire cu adevărat. Deşi vorbeau afaceri, trupul lui nu se îndepărtase de al ei, iar degetele continuau să-i alerge peste fiecare bucăţică de piele pe care o puteau întâlni, nesătule. Nu o oprea însă a se simţi asemenea unei idioate.

Se trezise într-un avion care-o ducea departe de viaţa ei de dinainte. Deşi nu-şi mai amintea motivele, decisese să-l părăsească pe Darren şi lumea sigură pe care acesta o construise în jurul ei, iar acum se reîntorcea în necunoscut. I se mai acordase o şansă să îndrepte lucrurile, iar Louise profitase de oportunitate fără să stea două secunde pe gânduri. Avea să-i rămână de-a pururi recunoscătoare pentru ce făcuse pentru ea, dar, pur şi simplu, rolul de gospodină i se păruse fad şi neînsemnat; ea, femeia, fusese menită unor scopuri mai înalte.
Pe măsură ce kilometrii se aşterneau între ea şi Darren, Louise începuse să înţeleagă că, în fapt, niciodată nu fusese îndrăgostită de el. Îl iubise, fără îndoială, dar nu-i iscase niciodată fluturii din stomac pe care îi aşteptase înfrigurată atâta amar de timp. Închise din nou ochii, încercând să-şi imagineze cum avea să arate de acum înainte viaţa ei. Pornise într-o aventură care-i producea sentimente noi, înfiorătoare; decisese să repare ceva de care nu avea cunoştinţă, iar gândul că nu avea să se ridice la înălţimea aşteptărilor o înspăimânta peste măsură. Cu toate acestea, vocea interioară continua să-i dea bătăi de cap. Cui vrei să demonstrezi că eşti în stare să-ţi faci treaba până la capăt? De ce ai nevoie de acceptarea cuiva de care nici măcar nu-ţi aminteşti? Ai fi putut atât de uşor să te răsuceşti pe călcâie în aeroport şi să te întorci la confortul vieţii cu Darren…
Louise nu avea nevoie însă să i se reamintească de greşelile trecutului. Ce-a fost a fost. Nu se mai putea întoarce acum şi să îndrepte tot ce stricase. Nu mai avea ce repara. Închise ochii şi încercă să alunge din minte chipul schimonosit al lui Darren în clipa în care o implorase să nu-l părăsească. Trebuise să-şi adune toată determinarea să-l înfrunte astfel şi să-i nege cea mai de preţ dorinţă. Dorinţă care, până la un anumit punct, era şi a ei. Clătinase scurt din cap şi îşi ridicase valiza, pregătită să facă un pas înainte şi afară din viaţa lor comună. El nu ar fi putut înţelege niciodată ce se petrecuse cu ea, mintea lui, atât de strategică şi avansată, cel mai complex sistem de care Louise se lovise în întreaga sa existenţă, nu ar fi reuşit să perceapă îndepărtarea ei decât ca o alienare. Era bolnavă, într-adevăr. După atâta amar de vreme în care îi vindecase pe alţii, Louise avea nevoie să fie reparată. Darren nu avea cum să înţeleagă că pentru boala femeii pe care o iubea medicamentul salvator nu era dragostea lui.
Îi întorsese spatele, iar restul era de acum istorie. Ţinuse la el într-un mod pe care îl crezuse propriu doar oamenilor, tratase cu gelozie femeile care îşi concentrau privirile languroase pe buzele lui pline, râsese la glumele lui stângace şi îşi trecuse degetele lungi prin părul lui în fiecare seară înainte de culcare, seducându-l astfel într-un somn profund. Apoi stătuse lângă el, ascultându-i respiraţia egală şi bătăile puternice ale inimii, dorindu-şi în fiecare noapte să fie ca el, cu el. Necunoscutul vieţii fără el o reţinea, însă. Louise nu era naivă. În anii petrecuţi împreună, şi înainte, şi după, trupul lui Darren se împuţinase, iar ea începuse să-i fie mai mult fiică decât soţie şi amantă. Ironia nu-i scăpase femeii; în timp ce se concentrau să-şi facă relaţia să meargă, începuseră să ridice din nou ziduri între ei. Darren o acuza că-l neglijează lucrând prea mult, iar Louise trebuia să-şi muşte limba să nu-i strige că nu era decât un boşorog care o ţinea prizonieră într-o relaţie fără viitor. Dar nu putuse să fie atât de crudă, nu cu el, în nici un caz. Aşa că plecase. Viaţa lui cu ea nu era viaţă.
Şi iat-o acum aici, departe de tot ce cunoscuse vreodată, încercând să o ia de la capăt. Louisei nu-i plăcea să aştepte, dar stătea în picioare, în arşita nemiloasă a soarelui african, în faţa intrării micuţului aeroport al cărui nume nici măcar nu-l putea pronunţa, scrutând cu privirea drumul prăfuit. Şoferul ar fi trebuit să o întâmpine, nu viceversa. Îşi făcu vânt cu mâna, încercând să aducă un strop de răcoare pielii sale înfierbântate, în timp ce numără în gând până la 60. Apoi până la 1000; drumul rămase în continuare liber şi nici măcar o pasăre nu străbătu văzduhul. Căldura moleşise totul în jurul ei. Obosise să aştepte în picioare, aşa că se îndreptă spre una din băncile aflate peste drum de uşile glisante ale aeroportului, departe de bâzâitul neîncetat al interfoanelor anunţând plecarea următorului zbor. Îşi trecu privirile întunecate peste oamenii care aşteptau pe peron sosirea celor dragi sau cei care se grăbeau înăuntru, luându-şi cuminţi locul la rând. De câteva ori recunoscu pe feţele curioase care se întorceau către ea privirile apreciative ale bărbaţilor, dar, în ciuda faptului că se simţea flatată, nu îndrăzni să le întoarcă. Era mult prea obosită pentru a încerca să flirteze. Deşi nu era vanitoasă, Louise nu putea nega faptul că bărbaţii era atraşi către ea precum molia de flacără. Sau poate că, inconştient, realizau ceea ce era, iar asta îi tripla atributele în ochii lor. Câteodată, credea că natura îi făcuse un deserviciu făcând-o frumoasă, apoi îşi amintea că natura nu avusese nici un amestec. Iar unii dintre bărbaţii cu care împărţise patul se dovediseră mai degrabă broaşte decât prinţi. De fapt, în scurtul timp pe care îl petrecuse ca parteneră de viaţă pentru unii dintre ei, reuşise să înveţe că în vocabularul lor nu exista cuvântul „fidel”, iar că aspectul ei fără cusur nu o ajutase absolut deloc. În timp ce încerca să-i înţeleagă, Louise descoperea că nici măcar nu-i mai plăcea, iar momentele petrecute împreună deveneau lungi torturi pentru ea; decizia de a-i părăsi făcându-şi loc în mintea ei asemenea unui gând care s-ar fi aflat acolo de la bun început.
Acesta era şi motivul pentru care nu dorise să i se alăture lui Darren în încercarea de a-şi salva relaţia. Ultimul lucru de care avea nevoie era să petreacă şi mai mult timp în compania lui şi să se comporte de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat vreodată, chiar dacă – la fel ca toate întâmplările din viaţa lor comună – nu ar fi durat mai mult de câteva săptămâni. Din păcate, odată cu vârsta, Louise nu devenise mai răbdătoare. Darren Connolly era motivul monologului său interior anterior. Îl idolatrizase în anii adolescenţei sale şi îl iubise sincer până spre final, urcându-l pe un piedestal atât de înalt, încât atunci când îl prăvălise, îşi distrusese şi inima o dată cu visele prosteşti de dragoste. Îi trebuiseră trei ani petrecuţi clipă de clipă alături de el pentru a înţelege că unele lucruri nu aveau să se schimbe niciodată, în ciuda promisiunii lui că dragostea ei a produs minuni în inima sa bătrână. Ea era deja mai bătrână decât şi-ar fi putut imagina el, suflet veşnic prins într-un trup de-a pururea tânăr, şi complăcându-se în situaţia de a-i fi soţie şi camarad loial, femeia trecuse cu vederea un aspect important al propriei sale personalităţi: ceea ce crezuse că simte pentru el nu fusese niciodată real. În dimineaţa aceea, în timp ce Darren stătea la masa din bucătărie, având în faţă o ceaşcă de cafea neagră, aşteptând ca ea să-i aşeze dinainte farfuria cu micul dejun, Louise simţise cum un văl i se ridică de pe ochi. Nu fusese niciodată îndrăgostită de soţul său, ci doar de ideea de dragoste. Iar gândul că urma să-l părăsească pentru totdeauna pentru că nu-l mai iubea o întrista mai mult decât dacă l-ar fi pierdut definitiv în faţa morţii.
Zvonul că avea să revină în câmpul muncii aruncase însă în aer marea majoritate a companiilor la care visase să lucreze vreodată, iar până să se dezmeticească bine, se trezise cu un contract semnat şi cu un bilet de avion către Mozambic. Libertatea ei devenea bursc sinonimă cu aerul înfierbântat al oraşului Tete.
Nu ştia aproape nimic despre ţară, iar despre companie reuşise doar să afle doar frânturi, dar asta nu era de neaşteptat. La urma urmei, era un specialist în industria producătoare de armament; oamenii ca ea erau la fel de rari precum caviarul la cina unui pensionar burghez. Îşi privi din nou ceasul de la mână, continuându-şi, neîntreruptă de şirul gândurilor sale, numărătoarea până în clipa în care şoferul avea să apară în cele din urmă. Cu excepţia faptului în care s-ar fi întâmplat ceva grav, Louise nu avea de gând să-i treacă cu vederea întârzierea. Nu ar fi fost deloc surprinsă dacă ar fi uitat de sosirea ei, ceea ce o făcu să se foiască pe bancă. Dintr-o dată, nu se mai simţea deloc în siguranţă, iar bărbaţii care continuau să-i trimită ocheade, acum din ce în ce mai insistente, o stânjeneau.
Când praful de pe drum începu să i se învârtească în jurul picioarelor, iar viziunea îi fu umplută de iluzia produsă de căldura care emana din asfalt, Louise trebui să se ridice de pe bancă şi să-şi pună mâna streaşină la ochi, să se asigure că maşina care înainta către ea nu era produsul imaginaţiei sale. Vuietul puternic al motorului o trezi din reverie, la timp pentru a vedea maşina sport oprindu-se pe locul special amenajat pentru taxi. Şoferul pe care mai devreme ameninţase să-l reclame superiorului său îi acaparase acum întreaga atenţie: înalt, subţire, cu părul negru, strălucitor, acoperindu-i fruntea. Femeia îşi muşcă instinctiv buza de jos şi se lăsă să alunece înapoi pe bancă, simţindu-şi dintr-o dată genunchii moi. Bărbatul se îndreptă către ea cu pas domol, un gest care-i trăda marea încredere în sine. Încredere la care mulţi alţii râvneau, dar prea puţini reuşeau să o obţină. Ceva ce în omul acesta părea să vină la fel de natural precum respiratul. Ceva ce ea găsea a fi extrem de sexy.
Postura lui, cu ambele mâini îndesate în buzunarele pantalonilor albi, privind în toate direcţiile, căutând cu siguranţă pe cineva, provocă o ciudată reacţie trupului Louisei. Poate din cauza materialului pantalonilor, care îmbrăţişa muşchii coapselor lui, sau a cămăşii de un albastru deschis, care contrasta puternic cu tenul său bronzat, femeia nu-şi putu reţine un gând murdar să-i acapareze mintea. „La naiba”, murmură ea, întorcând capul în direcţia opusă, conştientă de faptul că se holba la el. Fără îndoială, bărbatul era epitomul senzualităţii masculine. Fără să vrea, îşi aminti de Andrew şi cât de mult îl dorise în patul ei. De câte fusese în stare pentru a-l aduce acolo şi a-l face să rămână. Doar faptul că, pentru o secundă, îl comparase pe necunoscut cu Andrew îi înroşi obrajii de ruşine. Cu toate acestea, dacă ar fi existat un martor al transformării sale, ar fi putut arunca vina cu uşurinţă pe căldura insuportabilă de afară. Louise zâmbi în sine şi se lăsă pe spate pe bancă. Era ciudat să se simtă din nou astfel. Să nu deţină controlul. Răspunsul trupului său faţă de necunoscut fusese instantaneu şi încă mai putea simţi furnicături alunecându-i pe suprafaţa pielii. Clătină din cap, nemulţumită şi aproape furioasă pe sine. Nu-şi amintea să se fi simţit vreodată atât de atrasă de cineva, mai ales fără să-l fi văzut bine. Răsuflă uşurată când o boare îi răcori obraji, iar o umbră poposi pe buzele ei înfierbântate; ridică ochii, iar verdele ei crud se impleti cu albastrul furtunos din privirile bărbatului şi nu-şi putu reţine expresia de şoc care i se întipări pe faţă. Cunoştea chipul acela, iar faptul că îl considerase zdruncinător de frumos cu doar câteva clipe mai devreme nu făcea decât să-i alimenteze convingerea că avea gusturi execrabile la bărbaţi. Uite unde ajunsese pentru că alesese cu inima de atâtea ori.
– Alexander Knight, îl salută ea, ridicându-se de pe bancă şi întinzând braţul în direcţia lui. Spera să-i strângă mâna şi să se convingă că totul nu era decât un coşmar; cu toate acestea, nu-şi putea dezlipi ochii de pe chipul lui. Arăta chiar mai bine decât şi-l amintea ea, iar memoria ei, la fel ca toate celelalte calităţi ale sale, era fără cusur. Un grup zgomotos de turişti trecu prin dreptul lor, iar Louise simţi tensiunea dintre ei disipându-se. Nu, nu visa. Alex al ei era acolo, atât de aproape încât putea să-i simtă căldura trupului radiind spre ea, sufocând-o.
– Tu erai, îi răspunse bărbatul, evitându-i mâna şi aplecându-se după bagajul care rămăsese lângă piciorul băncii. Numele Connolly m-a indus în eroare, continuă el, întorcându-i spatele şi îndreptându-se în pas agale către maşină.
Dacă ar fi avut o inimă, Louise ar fi simţit-o cu siguranţă rupându-se. Niciodată nu crezuse că avea să simtă atâta ură în spatele cuvintelor lui Alex, dar nu se despărţiseră chiar prieteni. De fapt, dacă era sinceră, nu avea nici un motiv să-l judece, nu se despărţiseră deloc. Pur şi simplu, plecase.
– Am divorţat, răspunse ea. Am revenit la numele de fată.
– Mă bucur să te văd, continuă el, vorbind tărăgănat, plimbându-şi privirile în sus şi-n jos pe corpul ei. Cu siguranţă nu te-ai schimbat deloc în ultimii trei ani.
Louise dori să spună ceva, dar până să apuce să deschidă gura, Alex deschise portbagajul şi îi aruncă geamantanul înăuntru, apoi se întoarse către ea.
– Vreau să lămurim ceva înainte de a merge. Nu vorbi cu mine decât dacă este absolut necesar. Dacă ne întâlnim pe coridoare sau, Doamne fereşte, prin oraş, întoarce privirea în partea cealaltă. Dacă va trebui să lucrăm împreună la un proiect…
Făcu o pauză pentru a se asigura că femeia îl ascultă, apoi continuă, iar tonul vocii sale ar fi putut tăia în carne vie:
– Nu, nu vom lucra împreună, Louise. O să cer să fiu transferat în altă echipă dacă se ajunge la asta. Ai înţeles? Dă din cap dacă ai înţeles.
Aceasta era o lovitură sub centură, dar semnificaţia cuvintelor lui nu-i rămase necunoscută Louisei. Chiar dacă ceea ce împărtăşiseră ei fusese o prietenie neprihănită şi – sperase ea – trainică, în anii în care fuseseră despărţiţi amiciţia lor fusese consumată de ură şi regrete. Îi aruncă o privire furioasă şi realiză că era supărată pe el. Cel puţin, atracţia pe care o simţise pentru el mai devreme dispăruse complet acum.
– Nu mă aşteptam la primirea asta, mărturisi ea cu sinceritate. Credeam că sunt dorită aici, dar m-am înşelat. Ceea ce mă face să mă întreb ce cauţi tu aici. Poate că tu nu ştiai că Louise Connolly şi cu mine suntem una şi aceeaşi persoană, dar cel care m-a angajat nu a avut nici un dubiu când mi-a făcut oferta.
Iritarea continua să i se simtă în glas, dar nu făcu nici un efort pentru a masca asta. Cum îndrăznea să-i vorbească astfel? L-ar fi putut strivi ca pe un gândac cu o singură mână, fără să-şi şifoneze rochia văratecă măcar. În schimb, deschise portiera şi îi aruncă peste capota maşinii:
– Ne-am spus tot ce aveam de spus, Alex. Acum, să mergem, te-am aşteptat destul.
O privi dispărând pe locul din dreapta şi eliberă aerul pe care îl trăsese în piept. Nu ştia ce era mai dureros, s-o piardă cu ani în urmă şi să se convingă că dragostea vieţii lui nu avea să se mai întoarcă niciodată la el sau să o primească dintr-o dată, asemenea unui cadou frumos ambalat, cu promisiunea că nu avea să o mai piardă niciodată? Se aşeză la volan, conştient de faptul că drumul către oraş avea să fie intens de chinuitor. Şi deşi îi spusese că nu dorea să discute cu ea, cuvintele îi zburară de pe buze atât de repede, încât nici nu apucă să proceseze însemnătatea lor.
– De ce ai divorţat?
– Din acelaşi motiv pentru care nici măcar nu mă poţi privi acum în faţă, îi răspunse ea cu sinceritate. Nu trebuia să-i ghicească gândurile pentru a realiza că toate lucrurile frumoase care se petrecuseră între ei erau acum scrum. În trecut. Fugise de el pentru că nu ştiuse cum să-i explice că un alt bărbat îi câştigase dragostea, iar lui nu-i mai rămăsese nimic de care să se agaţe. Darren o consumase în întregime, trup şi suflet. Alex nu mai avea loc în viaţa ei. Se răzgândi totuşi şi îşi schimbă răspunsul:
– Îmi plac armele, Alex. Să le proiectez, să le construiesc, să le folosesc. Încearcă să mă imaginezi în rol de casnică şi de mamă; nu ştiu ce înseamnă să fii o femeie obişnuită.
Alex tăcu, păstrându-şi privirea la drum, dar gândurile sale zburară către un timp în care credea că Louise putea fi orice, mai puţin ordinară.

– Nu putem. Cel puţin, nu deocamdată, continuă ea, clătinând din cap şi părăsind adăpostul braţelor lui Alex. Cu cât va afla mai multă lume despre asta, zise indicându-i bărbatului dispozitivul de ascultare pe care acesta îl îndepărtase din interiorul telefonului său fix, cu atât noi vom avea de suferit. Iar deocamdată nu am încredere în nimeni altcineva.
Bărbatul o privi cu neîncredere, făcând un pas nesigur înapoi. Înainte, Louise nu ar fi stat pe gânduri în nici o situaţie. Era plămădită dintr-un aluat fermecat, versatil, ce-i permisese să vizualizeze soluţii ale unor situaţii fără ieşire. Programase interfaţa cognitivă a panoului de comandă a noului model de tanc invizibil şi concepuse în totalitate o proteză mecanizată pentru cei care îşi pierduseră un picior în război. Fusese lăsată pe acest pământ pentru a face bine, iar Alex nu putea înţelege sub nici o formă de ce acum fugea de provocare. Părea de-a dreptul înfricoşată.
– În regulă, zise el, decis să nu o preseze deocamdată. Dar discuţia aceasta, noi, totul este departe de a se fi terminat.
– Alex…, scânci Louise, trecându-şi degetele prin buclele castanii, perfecte, exasperată. Nu putea ceda, nu când era atât de aproape de a-şi atinge scopul. Nu-şi putea pierde capul în furtuna pe care o reprezenta Alex şi care ameninţa să-i răvăşească portul. Şi nu-l putea pierde pe el.
Iar în clipa aceea, departe de ochi curioşi, dar conştientă de faptul că erau urmăriţi, Louise decise să-l îndepărteze pe Alex din calea răului. Se convinse că avea să fie mai în siguranţă fără ea. Mai trebuia doar să-şi creadă singură minciuna ce avea s-o spună.

Și uite așa v-am servit prima felie. E gustoasă? Cele 3 prologuri și primele 5 capitole le găsiți aici. Aprecierile și nelămuririle le puteți adresa printr-un comentariu, nu-s pretențioasă 🙂

edit: capitolul este acum complet. Bucuraţi-vă de el 🙂

Anunțuri

Un gând despre &8222;Alegerea Louisei&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s