Obsesia săptămânii: Snow White and the Huntsman


Rar şi numai în companie plăcută mai ajung şi eu pe la cinema. Cu toate acestea, Patria cu greu mai poate fi numit un cinematograf confortabil, când avem Modernul cu ale sale şezloange pluşate, iar când s-or deschide cele de la Mall, să vezi atunci dinamică aerospaţială a statului jos. Dar să revenim la treburi mai presante, că şi-aşa nu am mai scris de o sumedenie de timp pe blog.

M-am lovit de trailer acum ceva vreme şi am trecut cu greutate peste faptul că au distribuit-o în acelaşi film pe Kristen „Expressionless” Stewart, alături de Chris „fucking Thor” Hemsworth şi Charlize „fangirl daydreaming” Theron, dar şi din scurtul preview de 2 minute puteai să-ţi dai seama că nu urma să cheltuieşti bani degeaba pe biletul de intrare în cinematograf. Iar aşteptările nu mi-au fost înşelate.

Pe lângă faptul că povestea a mai fost relatată în o mie de alte forme am trecut repede, dar m-au impresionat teribil peisajele – majoritatea scenelor au fost filmate în Marea Britanie, dintre care imaginile de pe plajă au fost luate în Pembrokeshire, Ţara Galilor, una dintre locaţiile nenumitului proiect literar din care puteţi citi câte ceva aici -, calitatea filmării şi a efectelor (asigurate de nimeni alţii decât Pixomondo, în al căror palmares intră Game of Thrones, Melancholia, Super 8 sau Hawaii Five-O) s-a ridicat cu uşurinţă la nivelul LOTR, daaaar…

Şi urmează un mare dar! Dar oare ce-o fi fost în mintea producătorilor când au distribuit-o pe Kristen Stewart în rolul Albei ca Zăpada?! N-au văzut meme-ul acesta niciodată în viaţa lor? Şi-apoi am descoperit lista actriţelor curtate spre a o  personifica pe prietena celor 7 pitici (vă rog să-mi confirmaţi totuşi numărul lor, la un moment dat mi s-au părut a fi 8, dar poate fumasem eu prea multe ciupercuţe atomice 😀 ): Dakota Fanning, Saoirse Ronan, Selena Gomez, Emily Browning sau, preferata mea dintre toate, Felicity Jones, o super-talentată actriţă britanică, care mi-a plăcut excesiv de mult în Northanger Abbey, Brideshead Revisited şi Cemetery Junction. Şi din darul acesta, ajungem la celălalt mare dar al articolului: dacă tot erau în tratative cu Viggo Mortensen – eroul meu favorit din toate timpurile, pentru că nici un alt erou din nici un alt film nu se poate ridica la înălţimea lui Aragorn -, cum se face că până la Chris Hemsworth (pe care îl ador în rolul lui Thor, dar, să fim serioşi, Aragorn > Thor) nu au reuşit să-i convingă nici pe Hugh Jackman, Johnny Depp, Tom Hardy sau Michael Fassbender?

Ceea ce mă conduce la următoarea problemă pe care o am cu filmul de duminică seara: Kristen Stewart are la fel de mult talent actoricesc cât are o piatră, de ce pana mea a trebuit cuplată cu that fine piece of ass cu care nu transmitea nici un pic de atracţie? Scena în care Albă ca Zăpada moare înecată cu bucata de măr roşu – pardon, furball – e jucată excepţional – cred că e excepţia care întăreşte regula că K.S. nu poate să joace nici dacă i-ar depinde viaţa de asta -, dar momentul de după, când e salvată cu un sărut de dragostea adevărată (aş avea şi aici ceva de comentat, legat de faptul că vânătorul retrăieşte în moartea Albei ca Zăpada momentul în care şi-a pierdut soţia şi o sărută de rămas bun, nu pentru că ar fi îndrăgostit de ea), e trivializat de asemănarea izbitoare cu scena morţii/transformării în vampir a Bellei, în Twilight. Chris Hemsworth, ai irosit un sărut pe netalentata asta; come to me, I’ll „tutor” you! 😀

Singurul punct tare al peliculei rămâne Charlize Theron, care este, cum s-ar zice, frumoasă şi când este urâtă. Şi de aici nu mă pot abţine să nu intru în polologhii filosofice. Deşi per total nu a fost un film excelent, scenariul a fost susţinut de câteva metafore care merită amintite. Ştim din povestea originală că Evil Queen era obsedată de frumuseţe şi viaţă veşnică, simboluri care sunt transmise şi în versiunea de faţă; în momentul în care intră în viaţa Albei ca Zăpada prin căsătoria cu regele, ambele sunt considerate cele mai frumoase din ţinut, dar în timp ce Albă ca Zăpada nu a părăsit încă perioada copilăriei, Ravenna are un scop clar şi concis şi nu renunţă până nu obţine ceea ce-şi doreşte. Personajele lor sunt construite în antiteză: una se hrăneşte din frică şi sărăcie şi se simte ameninţată de orice expresie a frumuseţii, în timp ce cealălaltă are o frumuseţe ce vine din interior (bwahahaha, K.S. frumoasă pe interior, bwahahaha), vede bunătate în orice o înconjoară, e inocentă şi este considerată viaţa însăşi, lucru confirmat şi de scena finală, când ţine în mână un ram de cireş înflorit.

Cât despre sărutul care o trezeşte din somnul cel de moarte, o las pe Florence să vă explice pe versurile ei inspirate. Enjoy!

Anunțuri

Un gând despre &8222;Obsesia săptămânii: Snow White and the Huntsman&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s