Alegerea Louisei


Capitolul 5: Noua lume ciudată

Erau atât de multe întrebări pe care ar fi vrut să le adreseze, dar în starea de şoc în care se afla, nu ar fi putut forma nici măcar o propoziţie simplă. Cuvintele i se blocaseră în gât şi tot ce putea face era să se holbeze la bărbatul care o privea din capătul celălalt al încăperii; inima începu să-i bată mai tare, iar durerea de cap i se agravă doar încercând să se sustragă căutăturii lui piezişe. Îşi aminti că obişnuise să simtă ceva pentru el în urmă cu foarte mult timp, iar faptul că nu îşi amintea cu exactitate când sau cum sau de ce îi tulbură şi mai mult starea de spirit. Stătea chiar în faţa ei, rânjetul enervant nepărăsindu-i nici măcar pentru o clipă trăsăturile. Ca şi cum, având-o lângă el, i-ar fi adus o satisfacţie imensă. Se apropie câţiva paşi şi puse pe marginea patului tava cu mâncare, privirea lui nepărăsind-o nici o clipă pe a ei. O veche, dar binecunoscută, senzaţie începu să-i încălzească şira spinării pe măsură ce bărbatul continuă să o privească astfel, ochii lui sfredelind dincolo de verdele pătrunzător al ei, aşteptând-o să reacţioneze. Se simţea vulnerabilă şi recunoaşterea sentimentului acesta o făcu să înţeleagă că nu-i plăcea. Ar fi vrut să-i spună orice, un milion de întrebări stându-i pe vârful limbii, dar nu putea. Obrajii i se încălziseră şi de fiecare dată când deschidea gura să vorbească, se simţea ca şi cum tot aerul îi fusese scos din plămâni şi avea probleme cu respiratul normal.

După un minut de reculegere, care ar fi putut la fel de bine să fie o oră întreagă, îşi recuperă glasul şi îl întrebă:

– Nu visez, nu?

Ştia că era, probabil, cea mai stupidă întrebare pe care o persoană aflată în situaţia ei ar fi putut-o adresa altcuiva, dar în momentul acela suferea de o acută lipsă de cuvinte potrivite.

Bărbatul îşi permise să râdă scurt la întrebarea ei; asta era tot ce putea să-i spună după ce realizase că el era cel care o răpise? După ani de zile în care încercase să şi-o scoată din minte, refuzând să creadă cu adevărat în existenţa ei sau în rezultatul relaţiei lor, o avea acum în faţa ochilor şi singurul lucru pentru care se temea Louise era integritatea ei mentală. „Afurisită femeie”, gândi el.

– Nu, mi-e teamă că nu visezi, o asigură el, uşor amuzat de reacţia ei. Se aşteptase ca ea să devină uşor isterică în clipa în care avea să dea cu ochii de el, poate chiar să ţipe până răguşea, dar asta? Sau doar îl lua în derâdere, iar bărbatul trebui să-şi înfrâneze dorinţa de a o sugruma pe loc. Nu acesta era scopul reîntâlnirii lor.

Făcu câţiva paşi în direcţia ei, până când se află în picioare, lângă pat. Louise încercă să-l ignore, fixând un punct oarecare de pe carpeta murdară, dar mirosul inconfundabil al after-shave-ului lui îi invadă nările, iar femeia se simţi din nou acasă. Nu mai conta că o răpise şi o încuiase undeva departe – nici măcar nu trebuia să-şi încordeze auzul pentru a realiza că nu trecuse nici o maşină pe lângă casă de când se trezise şi devenise conştientă de mediul înconjurător –, acum era aici.

– De ce?, şopti ea, temându-se că vocea o să i se spargă dacă ar fi vorbit mai tare. De ce te afli aici?, continuă ea să folosească acelaşi ton. De ce m-ai adus aici?

Pe măsură ce-şi descoperea curajul să-şi rostească întrebările, Louise înţelese că el nu avea să-i răspundă decât la câte una pe rând. Atât de limitat era, iar ea tăcu, răsplătindu-l cu unul dintre zâmbetele ei în care îşi transpuse toată mila pe care o simţea la adresa lui. Îşi amintea, cu siguranţă.

– Nu e important de ce eu. Oricare altul mi-ar fi putut lua locul. În ceea ce te priveşte, chiar nu ştii?, îi zâmbi, bucurându-se cu siguranţă de siuaţia în care se aflau. Nu simţea nici o tragere de inimă să-i povestească modul în care decursese viaţa lui după plecarea ei, dar trebuia să înţeleagă singură că motivul pentru care se afla astăzi aici avea legătură cu faptul că îl lăsase în urmă. Nu ceruse să lucreze cu ea, pur şi simplu fuseseră aduşi împreună, iar lucrurile se desfăşuraseră normal. Trebuia însă să fie doar o simplă misiune, una ca oricare alta. Bineînţeles, să lucreze cot la cot cu Louise fusese o surpriză plăcută şi neaşteptată, iar faptul că o avea acum alături din nou îi trezea amintiri pe care le credea demult uitate. Nopţi nedormite şi fiecare vis bântuit de amintirea atingerii ei.

Louise se încruntă, surprinsă. Ştia prea bine de ce se afla el aici, doar că nu înţelegea de ce lucrurile trebuiseră să se petreacă astfel, într-un loc ascuns, departe de ochii lumii. Iar pentru prima dată în acea zi, simţi teama construindu-se în interiorul pieptului, unde ştia că o persoană normală ar fi avut inima. O persoană asemenea lui.

– Ce s-a întâmplat cu Darren?, îl întrebă ea, neliniştită. Chiar dacă sentimentele ei pentru cel pomenit erau incerte, era recunoscătoare pentru ce făcuse pentru ea. Greşise legându-se definitiv de el şi oferindu-i avantajul de a-i cunoaşte cele mai întunecate secrete, dar o făcuse ştiind că o putea proteja de oameni precum cel care o răpise. Întotdeauna îi fusese un bun prieten, o ajutase când avusese nevoie de el cel mai mult şi nu intenţiona să uite asta prea curând. Era recunoscătoare pentru că-i fusese aproape, chiar dacă lucrurile luaseră o întorsătură neplăcută de atunci. În fiecare noapte se ducea la culcare cu spaima că a doua zi avea să nu-l mai găsească lângă ea. Trăia într-o minciună constantă şi îi era din ce în ce mai greu să zâmbească pentru că, cu toată sinceritatea, Louise recunoştea că nu era deloc fericită.

Iar dacă Darren păţise ceva, totul avea să se fi petrecut din cauza ei. Se concentră, dar nu mai auzi nici o altă inimă – cu excepţia bărbatului de lângă ea – bătând în interiorul casei. Se încruntă, încercând să-şi amintească ultimul lucru pe care îl făcuse înainte de a ajunge aici. Se afla cu Darren într-o cameră de hotel, certându-se despre… dar asta fusese în urmă cu ani buni. Îl privi din nou pe bărbatul din trecutul său, întrebându-se cu ce ar fi putut să o drogheze încât să nu-şi mai amintească ultimii trei ani din viaţa sa, întrezărind pe dată oportunitatea de a se elibera de el. Flexându-şi braţul, se aruncă de pe pat şi îl placă, dezechilibrându-l şi trântindu-l la pământ. Nu putea fi mai puternic decât ea, gândi Louise, străduindu-se să-l imobilizeze. Anii de inactivitate, jucându-se de-a gospodina, o făcuseră să-şi piardă antrenamentul. Anii pe care nu şi-i mai amintea acum. Însă reflexele ei îi preluară întreaga făptură, iar cotul său drept îl lovi pe bărbat în plină figură, incapacitându-l pe dată. Se ridică şi se îndreptă spre ieşire, bucuroasă că lupta, deşi scurtă, nu o năucise şi pe ea. Bucuroasă că Tatăl fusese prea tulburat pentru a alerga după ea imediat. Se opri în cadrul uşii, privind peste umăr. El era tatăl ei. Nu în sensul fizic, dar fusese cel mai apropiat lucru de un părinte pe care femeia îl întâlnise în viaţa sa. Tocmai de aceea nu reuşea să înţeleagă de ce i-ar fi dorit răul.

Când ajunse în capul scărilor, auzi o înjurătură şi ştiu că bărbatul începuse să se dezmeticească. Fără să clipească, alergă pe scări în jos, sperând să poată găsi ieşirea înainte ca răpitorul său să o poată prinde din urmă. Prima încăpere în care intră se dovedi a fi o bucătărie mobilată sărăcăcios, murdară şi urât mirositoare, dar Louise se arătă mai interesată de uşa care ducea, probabil, spre grădina din spatele casei. Încercă să o deschidă, dar încuietoarea prăfuită era înţepenită; înţelese în cele din urmă că bărbatul alesese locul acesta special, întrucât îi minimiza şansele de evadare. Se îndepărtă de uşă, trăgând de sertare, sperând să poată găsi cheia sau un instrument ascuţit cu care să poată scobi yala. Dar chiar când se pregătea să se întoarcă, îşi simţi trupul aruncat înapoi şi un corp masiv acoperindu-l pe al ei, lipind-o acum de lemnul tare al uşii. Şira spinării i se încălzi din nou, de această dată de ruşine că fusese întreruptă înainte de a putea repara situaţia, şi simţi valuri de adrenalină curgându-i prin vene. Fusese o prostie să creadă că ar fi putut scăpa din mâinile răpitorului său. Era, totuşi, Tatăl ei.

Bărbatul îşi trecu liniştitor palma peste părul ei, încercând să o calmeze. Sperase să poată purta o discuţie normală, ca doi adulţi; nu-i trecuse prin minte gândul că ar încerca să evadeze în clipa în care ar fi dat cu ochii de el. Deşi îi aprecia înflăcărarea, ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Louise s-ar fi purtat frumos. Cel puţin, atunci el s-ar fi comportat ca un domn şi nu ar fi trebuit să facă eforturi să ignore zvâcnetul din cap. Acum, trebuia să îi arate femeii cine era cel în control. Dacă nu o făcea, ea avea să încerce din nou sau, varianta la care refuza să se gândească voluntar, urma să fie îndepărtat, iar situaţia să devină sângeroasă. Iniţial, îşi dorise să se poarte atent cu ea, dar dacă Louise intenţiona să se poarte asemenea unei pisici sălbatice, bărbatul se vedea forţat să o trateze diferit. Trecuseră ani de când se văzuseră ultima dată; nu mai era băiatul acela timid şi simpatic. Viaţa îl învăţase altceva. Dar acum, ţinând-o strâns în braţe, toate gândurile furioase îi dispărură unul câte unul şi nu se putu concentra decât asupra faptului cât de bine i se potrivea în braţe, de unde nu ar fi trebuit să plece niciodată. Ar fi făcut orice să o poată păstra acolo, să fie a lui din nou… dacă lucrurile nu ar fi stat atât de prost. Trebuia să înceteze cu gândurile astea idioate; lucruri mult mai importante depindeau de reuşita misiunii în care pornise.

– O să fii cuminte de acum înainte?, toarse el în urechea ei, simţind-o devenind rigidă în îmbrăţişarea lui.

– Da, şopti ea, vocea-i fiind un pic mai puternică decât o şoaptă. Louise ştia că dacă Tatăl nu ar fi vrut să o lase să scape, nu avea nici o şansă pe cont propriu. Nu în acel moment, în nici un caz, aşa că încetă să i se mai împotrivească şi aşteptă ca tensiunea dintre ei să se disipeze, chiar dacă braţele lui continuau să îi înconjoare umerii şi talia, ţinând-o lipită de uşă, blocându-i calea.

– Întoarce-te. Încet, îi ordonă el, făcând un pas înapoi, lăsându-i suficient spaţiu cât să se poată învârti pe loc. Louise începu să se rotească încet, atentă să nu-l atingă mai mult decât era necesar. Când simţi lemnul tare al uşii prin materialul bluzei, îndrăzni să-l privească, evitându-i totuşi ochii, temându-se de ceea ce ar putea citi în ei. De cine ar fi putut recunoaşte în ei. Poate că uitase – sau alesese să uite –, dar nu putea nega faptul că în prezenţa Tatălui amintirea unui alt bărbat începea să se contureze treptat. Ochii înconjuraţi de riduri şi pomeţii scofâlciţi, colţurile buzelor lăsate conferindu-i un aer trist şi culoarea spălăcită a pupilelor sale, în care altădată înota ca într-o mare învolburată… trecuseră anii peste el, nemiloşi, iar ea rămăsese neschimbată, la fel de palidă şi de neadevărată ca într-o poză. Trupu-i încetă să se mai opună şi rămase prinsă între el şi uşă, incapabilă să mai facă un singur gest de opunere, în timp ce mintea ei o luase razna, încercând să găsească o modalitate de a ieşi din situaţia asta. Louise inhală şi expiră de câteva ori cu repeziciune, fericită şi speriată în acelaşi timp; erau din nou împreună, după tot acest timp, şi continua să aibă asupra ei efectul unui iubit după care tânjise ani la rândul. Nici nu mai ţinea minte când se simţise ultima dată atât de vie! Îşi trecu palmele peste umeri, încercând să se împiedice să facă un gest necugetat, precum ar fi fost să i se arunce singură în braţe, de această dată de bunăvoie. Să-şi frece obrazul de materialul moale al cămăşii care-i acoperea pieptul şi să-şi treacă braţele pe după gâtul lui, să ofteze mulţumită că era din nou acasă. Dar nu de asta se aflau acum aici, aşa că se încordă, pregătită să depăşească episodul de slăbiciune şi îl fixă cu o privire înflăcărată, hotărâtă să încline balanţa în favoarea ei cu prima ocazie.

Bărbatul îi oglindi privirea, furios pe ea; crezuse că ar fi putut avea o discuţie normală, ca doi adulţi, gândul că Louise ar fi încercat să evadeze netrecându-i nici măcar o clipă prin minte. Deşi îi aprecia firea pasională, ar fi fost mult mai simplu pentru amândoi dacă ea ar fi rămas în pat. Cel puţin, atunci ar fi putut să păstreze aparenţele, să manevreze evenimentele cu calm, dar acum îl forţa să-i demonstreze că, în ciuda perfecţiunii sale, el era cel care controla totul. Femeia nu-i putea scăpa, aşa că se vedea nevoit să-i arate că el era cel care deţinea poziţia dominantă.

– Promite-mi că nu vei mai încerca o altă cascadorie precum cea de mai înainte, iar lucrurile nu se vor precipita, o ameninţă el, ridicându-i bărbia şi forţând-o să-l privească în ochi. Nu se aşteptase să-l întâmpine cu un zâmbet încrezător. Se aşteptase să o descopere speriată sau, cel puţin, nervoasă, dar Louise părea neînfricată şi puternică. Dacă situaţia în care se găseau nu ar fi fost una de viaţă şi de moarte, ar fi fost mândru de ea.

– Încă aştept un răspuns la întrebarea mea, îl confruntă ea, decisă să nu cedeze nici măcar o secundă din determinarea care o cuprinsese.

– Am nevoie de ajutorul tău, mărturisi el, făcând câţiva paşi înapoi, părăsind spaţiul personal al femeii. Se aşeză cu o bufnitură pe unul din scaunele şubrede aflate în jurul mesei şi îşi plecă fruntea în palmă. Eşti puternică, o să te descurci, continuă el, fără a-i înfăţişa adevărata faţă a problemei, dar eu nu pot face asta de unul singur.

Louise nu se clinti din locul în care încremenise la auzul cuvintelor sale. Tatăl i-ar fi cerut ajutorul, după toţi acei ani, pentru un singur lucru, iar ea nu putea şi nici nu dorea să se implice în aşa ceva. Totuşi, nu era vorba doar de ea.

– M-ai răpit şi m-ai dus în pustietate pentru a-mi cere ajutorul?, îl întrebă ea, neîncrezătoare, convinsă fiind că nu auzise bine de prima dată, dar, cu toate acestea, nu făcu nici măcar un pas în direcţia lui. Clătină din cap, decisă să nu-i sară în ajutor, deşi o voce micuţă, pe care nici măcar nu ştia că o posedă, o îndemnă să lase temerile deoparte şi să-l ajute. În definitiv…

– Nu, adăugă ea cu convingere. Nu trebuie să te ajut. Nu am nici un motiv să o fac. Ce-a fost între noi s-a terminat cu ani în urmă. Cu prea mulţi ani în urmă. Nu mai însemn nimic pentru tine. Tu nu mai însemni nimic pentru mine. Poate că sunt nostalgică acum, Tată, dar nu schimbă cu nimic situaţia în care ne aflăm; amândoi am trecut peste ce s-a întâmplat atunci.

– Atunci fă-o pentru un nevinovat, Louise. Pentru fiul meu.

Femeia se apropie de el şi îl atinse delicat pe umăr. Altădată fusese atât de uşor să repare oameni, uneori nici nu trebuia să-i atingă să înţeleagă ce era în neregulă cu ei, dar bărbatul de lângă ea era atât de îndepărtat de lumea în care trăiau încât pentru o clipă se temu că el nu depăşise niciodată ziua în care fuseseră despărţiţi. Iar acum vorbea despre un fiu şi îi cerea ei, dintre toţi oamenii la care ar fi putut apela, ajutorul. Louise nu era lipsită de suflet, oricât de ciudat ar fi sunat asta, dar poate mai puternic decât îndemnul propriu de a-i salva pe alţii era acel protocol care o împiedica să se rănească pe sine. Iar dacă ar fi făcut ceea ce îi cerea Tatăl său, Louise şi-ar fi ignorat cu bună ştiinţă instinctul de supravieţuire.

– Nu pot, recunoscu ea, iar în glas i se putu citi vinovăţia. Nu deţinea puterea de a se repara pe sine, astfel încât să poată face ceva care era împotriva propriilor sale puteri. Dar el putea, realiză ea în cele din urmă. De-asta o adusese aici. Frica i se instală din nou în suflet, pe măsură ce înţelese planul său morbid. O să mă ucizi?, îl întrebă ea, conştientă de ridiculozitatea propriei întrebări.

– Bineînţeles că nu, răspunse el pe un ton vehement, jignit. Eu te-am creat, Louise! Eşti la fel de mult fiica mea, precum este el fiul meu. Doar pentru că nu avem acelaşi sânge, nu înseamnă că te iubesc mai puţin.

Louise zâmbi în colţul gurii la remarca lui legată de sânge. Ceea ce-i curgea ei prin vene nu era sânge. Desigur, era la fel de vâscos, iar culoarea lichidului imita foarte bine plasma, dar nu era adevărat. Cum nici ea nu era decât o imitaţie, creată din piese puse cap la cap şi căreia, după sute de încercări dureroase, i se insuflase viaţă. Îşi amintea fiecare naştere cu precizie, chiar dacă nu fusese cu adevărat vie în clipele acelea. Şi nici mai târziu, cât încă i se mai făcuseră teste, Louise nu-şi amintea primele zile decât de dincolo de cascadarea binară a lumii în care o închiseseră.

– Atunci de ce o faci?, continuă ea să întrebe, decisă să prelungească pe cât posibil momentul acesta. De ce vrei să mă schilodeşti?

Bărbatul pufni în râs, iar ea simţi furie la adresa lui.

– Să te schilodesc? Îţi dai seama cât de absurd sună asta?

O privi cu dragoste, iar femeia se suci inconfortabil în scaun. Acesta nu era un tată privindu-şi copila, iar Louise îşi aminti un timp când, în ciuda numelui pe care îl striga, nu îl privise şi nici nu îl tratase, la rândul său, asemenea unui tată. Avea să se încreadă din nou în el, pentru că acesta era rostul ei în viaţă, iar el avea să o despice şi să schimbe ceva la ea, ceva ce ea nu înţelegea şi nici nu ar fi putut să o facă.

– O să-mi amintesc conversaţia asta când mă voi trezi?

– Nu, îi mărturisi el. Nimic din toate astea nu se vor fi întâmplat pentru tine, Louise. Şi nici instinctul tău de supravieţuire nu va fi dispărut. Voi adăuga doar ceva în plus.

Femeia simţi ceva umed alunecându-i pe obraz şi îşi atinse neîncrezătoare pielea cu vârful degetelor. Nu mai plânsese niciodată înainte de fericire. Avea să fie în cele din urmă întreagă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s