Minunatele aventuri ale pisicului în Lumea Toaletelor – episodul 4


De ultima dată am evitat cu succes toaletele publice, dar vedeţi voi, uneori, cu cât te fereşti mai mult de o belea, cu atât ţi-o apropii mai mult. Aşa s-a petrecut în ultima zi din an când… Dar s-o iau cu începutul, că am fost o ingrată şi în ultima vreme v-am cam îndepărtat un pic din viaţa mea bloggeristică.

Vă povesteam mai demult, nu mai ţin minte cu exactitate în ce post, că am găsit în cele din urmă slujba de vis într-un colectiv de vis. Nu mai fac propagandă şi aici, o fugă la repezeală la profilul meu de facebook şi înţelegeţi despre ce-i taina. Dar pe modelul vieţii petrecute în Bxl, unde era rost de muncă şi de prea puţină distracţie, era să treacă jumătatea de an peste mine şi să nu-mi fi luat concediu. Aşa că întâi am făcut o escală de o săptămână în Belgia, de unde mi-am actualizat garderoba [şi asta înainte de marea deschidere a mallului din Craiova 😀 ], iar apoi ne-am suit frumuşel în maşinuţe şi ne-am îndreptat spre destinaţia despre care mă contraziceam cu Andrei pe vremuri că ar fi cel mai frumos loc de pe Pământ. Acum că le-am văzut pe amândouă, declar cu mâna pe inimă că, fără drept de apel, Dubrovnikul de pe coasta dalmată e orăşelul în care m-aş întoarce de fiecare dată dacă aş avea ocazia.

Dar să revenim la oile noastre! Ca peste tot unde dăm de o apă e musai să o străbatem cu vaporaşul, doar aşa, că putem. La Ohrid, fiind un lac, nu ne-am aşteptat însă la ditamai talazurile care căşunaseră pe biata noastră bărcuţă. Mateloţii, ca toţi marinarii pe care i-am întâlnit la viaţa mea, ne-au venit în întâmpinare cu un păhăruţ de rachiu pe care, spre ruşinea mea – mai mare e ruşinea să recunosc -, nu aş fi putut să-l dau peste cap fără să-mi ard intestinele, aşa că l-am lăsat uşurel pe masă şi am optat pentru ceva mai de fete, dar numai după ce ne-am plimbat vreo oră prin vânt, prin foc, prin mii de baionete, poposind în cele din urmă la un restaurant rustic de pe marginea izvoarelor lacului Ohrid. Şi cum până şi omuleţii care triesc într-o ţară cât un boţ de mămăligă sunt mai occidentali decât noi, respectivul restaurant era fancy enough compartimentat în salonul pentru fumători şi cel pentru persoanele cu plămânii sensibili. Maică-mea – care e o gomoasă – a insistat să stăm la nefumători, Doamne fereşte să ni se prindă fumul de tutun în păr fix înainte de petrecerea dintre ani, fără a lua în calcul că toată lumea care intra în restaurant folosea uşa salonului nostru. Eu mai trăiam şi drama că eram în zilele alea, iar curentul mă bătea direct în şale, unde mai punem că plecasem de acasă cu o răceală grandioasă – care are toate şansele să se trasforme într-o pneumonie fenomenală, aşa că, profitând de faptul că nu începusem încă să iau antibiotice, am decis să mă tratez cu un vinişor fiert, fiert bine cu nişte cuişoare enervante şi felii zemoase de portocale, care, după ce l-am mai îndoit puţin cu vin macedonean, dar răcit bine pe nişte pietre din lac, două ore mai târziu s-a cerut micţionat.

Şi cum singura noastră cale de întoarcere era tot cu bărcuţa săltăreaţă, vezica mea răsfăţată s-a cerut deşertată întâi la buda restaurantului, care, stupoare!, se afla în afara stabilimentului. Era frig şi umezeală şi nişte căcăstoare înghesuite, asemenea unor staule neacoperite, şi un nene care nu rupea o boabă pe engleză, dar care dădea cu mopul aşa, prin băltoaca de pe gresie, în dorul lelii şi care, după ce am ieşit din cabină, a început să pălăvrăgească în sârbo-macedoneană-muntenegreană, gesticulând nervos şi barându-mi drumul spre ieşire, până am dedus că omul voia bănuţi pentru munca prestată atât de minuţios. Acum, nu mă înţelegeţi greşit, în ţările moderne e la modă să arunci 50 cenţi sau chiar 1 euro uşierului de la toaletă, singura diferenţă făcând-o buda cu colac de aur încrustat cu elemente [nu mai e trendy să le numeşti „cristale”] Swarovski şi mirosul inspirat din parfumul Nina de la Nina Ricci, dar aici, în fundul ăsta uitat de lume, fără să fi avut în portmoneu dinari macedoneni, să las 1 euro mi s-a părut jaful suprem. Cu toate acestea, văzându-l pe nenea aşteptând neclintit în uşă, cu mâna întinsă şi cu o coadă de mătură la îndemână, pregătit să mă cotonogească, parcă să las un euro pentru servirea ireproşabilă a toaletei nu mai suna dintr-o dată atât de scump.

Dar aventura mea nu are absolut nici o legătură cu domnul simpatic şi ştirb care mă încolţise în locul în care împărăteasa merge pe jos [trebuie să-i mulţumesc Luciei pentru pont], ci cu ce a urmat după. Vedeţi voi, până acum ar fi trebuit să mă fi obişnuit cu faptul că vezica mea vrea la şuşu de două ori după orice băutură, numai că după calculele mele, o deşertare în toaleta de pe vas nu prea îşi avea locul/rostul. Dar cum socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, în legănatul bărcuţei şi în sunetul de valuri spărgându-se de chilă, la fel de fandosită ca şi stăpâna ei, vezica a cerut la budă. Şi pentru că nu ştia la ce se înhamă, sărmana, a intrat într-o cămăruţa de 1×1 şi a încercat să nimerească la ţintă din picioare. Ca fetele de la ţară [nu vreau să jignesc pe nimeni, dar noi, cuconiţele născute şi crescute (în puf) în metropolă facem cam ca fetele de aici].

Deci intru la baie şi până să duc mâna la curea să mă deschiotor, reuşesc să mă feresc din a sparge oglinda cu fruntea, ceea ce conduce apoi la primul pogo nefericit din întreaga mea existenţă. În bărcuţa care, deşi mergea înainte, mai degrabă se simţea înainte şi-napoi, funcţiile mele motorii lăsau de dorit. Reuşesc să-mi las pantalonii în vine şi să mă înfig bine cu picioarele în podeaua udă [nu ştiu dacă era udă din cauza atâtor doamne care nu trăgeau bine la ţintă, a faptului că mă aflam pe un vas şi aşa le stă bine unor astfel de mijloace de transport, să aibă podeaua udă, sau asta era doar o constantă macedoneană] şi cu coatele în pereţii de termopan. De sub mine vuia veceul mai ceva ca buda dintr-un personal, prin care poţi vedea şinele de tren, deci vă imaginaţi prin ce stres treceam, ştiind că pot fi înghiţită oricând de Nessie, care îşi va întinde coada de hidră să mă sugă prin vasul de toaletă. În cele din urmă, cu toată presiunea din vintre, am eliberat uşor jetul cald, încercând să nimeresc în vas şi nu pe lângă.

Ghinion! Primii stropi au ajuns pe colac şi nici foarte multă hârtie igienică pe care s-o folosesc la ştersul urmelor nu am găsit prin jur. Apoi, căpitanul cred că a pus o frână bruscă şi m-am dus de-a berbeleacul către uşă. Uşă care se deschidea spre în afară şi despre care fusesem avertizată de către Dana că nu prea se închide bine. Am profitat, prin urmare, de excursia făcută până la ea pentru a mă agăţa de clanţă ca de ultimul colac de salvare. Cu o mână agăţată de uşă şi un braţ proptit în peretele prin care eram convinsă că răzbate tot zgomotul pe care îl produceam eu înăuntru, mi-am … redresat postura astfel încât să nu fiu o pauperă, o paysană, şi m-am delectat cu sunetul încântător al jetului fierbinte zdrobind cu forţa lui vasul de porţelan de parcă ai fi zis că este clădit din zahăr. Sau poate ameţisem eu de la aburii fecalelor emanaţi într-un spaţiu atât de îngust. Nu râdeţi, am auzit că se poate muri din aşa ceva 😀

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s