La Mulţi Ani de Sfântul Ion


Vedeţi voi, a mai trecut un an de când miorlăim în miez de noapte şi cum altfel am putea sărbători fără să-i urăm toate cele bune Pisoiului, cel care are grijă ca acest blog să nu se prăbuşească asemenea unui castel de cărţi de joc. Şi dacă tot ne-am apucat să sărbătorim oameni dragi, nu trebuie să-l uit pe cel a cărui zi de naştere şi de nume are loc astăzi şi care de Crăciun mi-a dăruit „Complexul lui Portnoy” de Philip Roth, din ale cărui pagini voi desprinde acum fragmentul de mai jos, pe care vă rog să-l citiţi cu atenţie, să nu vă simţiţi jigniţi, dar, mai ales, să râdeţi cu inimile pline de amuzament:

„La sfârşitul primului ani de liceu – şi al primului an de masturbare – am descoperit în partea de jos a penisului meu, fix în locul unde corpul cavernos se îngemănează cu glandul, am descoperit, ziceam, un punctuleţ decolorat, care ulterior a fost diagnosticat drept un pistrui. Cancer. Îmi provocasem singur cancerul. De-atâta tras şi întins, de-atâtea frecţii, mă alesesem cu o boală incurabilă. La nici paisprezece ani! Noaptea, în pat, aveam ochii scăldaţi în lacrimi. ‘Nu!’ mă smiorcăiam eu. ‘Nu vreau să mor! Te rog… nu!’ Pe urmă, însă, cum tot mi-era scris să ajung cât de curând un cadavru, o luam de la început şi-i dădeam la cap într-o şosetă. Îmi făcusem un obicei din a-mi lua şosetele murdare noaptea-n pat, să le pot folosi drept recipient, una la culcare şi una la trezire.

Ce n-aş fi dat să mă pot mulţumi cu o labă pe zi sau să mă limitez la două sau, treacă de la mine, trei! Având, însă, dinaintea mea perspectiva morţii iminente, am început, de fapt, să stabilesc noi recorduri personale. Înainte de masă. După masă. În timpul mesei. La prânz, numai ce sar de la masă, mă apuc de burtă cu o mutră tragică – am diaree! strig eu. M-a apucat diareea! – şi, odată ajuns în spatele uşii încuiate de la baie, îmi trag peste cap o pereche de chiloţi de-ai soră-mii, furaţi din şifonierul ei, pe care i-am ţinut ascunşi într-o batistă, în buzunar. Efectul desuului de bumbac lipit de gura mea e atât de galvanic – până şi cuvântul ‘desuu’ e atât de galvanic -, încât traiectoria spermei mele a atins noi culmi uluitoare: decolează din vintre ca o rachetă şi porneşte glonţ spre becul din tavan, pe care, spre mirarea şi groaza mea, îl nimereşte, rămânând agăţată de el. În prima clipă îmi acopăr înnebunit capul de frică, să nu explodeze în cioburi, să nu mă împroaşte cu scântei – dezastrul, vezi bine, mă obsedează la tot pasul. Pe urmă, fără cel mai mic zgomot, mă caţăr pe calorifer şi şterg guguloiul încins cu o bucată de hârtie igienică. Supun unui examen atent perdeaua de la duş, cada, gresia, cele patru periuţe de dinţi – Doamne fereşte! – şi, taman în clipa în care dau să deschid uşa, convins că am şters toate urmele, inima-mi stă-n loc când zăresc ceea ce-mi atârnă de şpiţul pantofului ca nişte muci vâscoşi. Sunt un Raskolnikov al labagiilor – dovezile cleioase mă împresoară! Te pomeneşti că am şi pe manşete? şi-n păr? şi-n urechi? Toate întrebările astea mi se învălmăşesc în cap în timp ce mă întorc la bucătărie, încruntat şi posac, ca să mormăi la taică-meu cu îndreptăţire […]”

La mulţi ani, dragilor 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s