Minunatele aventuri ale pisicului în Lumea Toaletelor – episodul 3


Unele lucruri nu se schimbă niciodată, nu-i aşa? Precum fascinanta şi îndelungata mea relaţie cu toaletele comune. Episodul de astăzi s-a lăsat îndelung aşteptat deoarece am avut grijă în ultima perioadă să nu mai cer să merg la baie prin vecini. Dar cum nici ulciorul nu merge de multe ori la apă, nici eu nu pot să ţin la nesfârşit când mă trece. În caz că nu aţi aflat încă, de săptămâna trecută am făcut un nou pas în carieră şi mi-am upgradat fantastica figură pisicească. Acum împart toaleta comună cu alte câteva sute de persoane, dar din fericire, e curată şi parfumată şi – neapărat trebuie menţionat – spaţioasă!

Dar deunăzi, ca întotdeauna când face pe nebuna, vezica a cerut să fie deşertată. Mi-am verificat ceasul [şi pe cel biologic, şi pe cel de la încheietură] şi am decis că pot să mai rab câteva secunde. Totuşi, nu vreau să-mi formez pietre la rinichi, numai gândul unei operaţii mă înfioară. Şi urcând eu la etaj, unde ştiam că voi descoperi două toalete libere şi răcoroase, am purces înspre eliberarea tensiunii.

Acum, trebuie să înţelegeţi un fenomen arhitectonic de mare angajament impresionist pe care l-am urmărit cu evlavie. Toaleta doamnelor este separată de cea a domnilor, aşa cum este logic, de un perete, perete care însă nu este ridicat până la tavan, lăsând suficient spaţiu cât să intre lumina dintr-o încăpere în cealaltă şi să se facă troc de mirosuri şi sunete. Eu nu pot să merg la toaletă dacă ştiu că este cineva prin jur [o dată şi-o dată tot o să vă povestesc episodul de la Rânca, din anul doi de facultate, petrecut într-o toaletă cu veceuri turceşti, pe sub ai cărei pereţi despărţitori puteai vedea şi recunoaşte picioarele colegilor sau profesorilor aflaţi în încăperile adiacente], aşa că vă puteţi imagina singuri în ce boli pot da dacă nu elimin toxinele din corp.

Noroc cu o doamnă drăguţă de la serviciu care mi-a vândut un pont de milioane, pe care, dacă tot sunt complet sinceră, nu-mi explic cum de nu l-am inventat deja până acum: să las apa să curgă la chiuvetă. Aşa cum a zis şi Belle în „Secret Diary of a Call Girl”, noi, femeile, trebuie să menţinem aparenţele. Deci, ducându-mă eu la toaletă, am lăsat apa să curgă înainte să intru în cabină. Nici nu începusem să las fermoarul pantalonilor în jos când am auzit deschizându-se uşa în partea cealaltă, la ei. Am îngheţat pe loc, ascultând [când sunt surprinsă la toaletă încetez să şi respir]; activităţile domnului de dincolo de perete s-au petrecut în tocmai: scârţâit de fermoar, jet de apă, apoi apa trasă şi zgomot de paşi. I-am dat 10 puncte pentru că s-a spălat pe mâini [păcat că nu-mi mai amintesc care dintre foştii mei prieteni nu se spăla pe mâini după pe motiv că nu atingea nici o murdărie cu degetele. Hahaha, staţi să leşin un pic de râs!]

Rămasă singură, mi-am reluat activitatea din care fusesem întreruptă. Pantalonii ajunseseră undeva pe la nivelul genunchilor când uşa s-a deschis din nou, de această dată la toaleta noastră. Cineva s-a apropiat de chiuvetă şi a început să-şi spele tacâmurile. Tot ce ne despărţea era o uşă de lemn şi o gaură a cheii extrem de largă. Am încetat să respir pentru alte câteva secunde, aplecată într-o poziţie caraghioasă, atârnată deasupra vasului de toaletă, sprijinită de uşă, în speranţa împiedicării intrării peste mine în cabină, în caz că doamna cu pricina avea extraordinara idee de a alege veceul în care mă aflam şi nu cealălalt, a cărui uşă era deschisă la perete.

Apoi, fix ca în filmele cu proşti, am simţind-o răsucindu-se către uşa mea şi întrebându-mă: „Pisicule, las apa să curgă în continuare?” Şoc şi oroare! Deja amorţisem în poziţia chinuitoare, imaginaţi-vă cum arătam după ce mi se scursese tot sângele din obraji la auzul întrebării cu pricina. Am cântărit opţiunile; dacă nu răspundeam, avea să închidă robinetul şi să verifice cabina [iar eu, înmărmurită de spaimă, nu cred că aş fi obţinut vreun real succes împiedicând-o să intre peste mine], dacă răspundeam pozitiv, avea să ştie cine se afla în toaletă, la fel cum şi eu ştiam cine mă întrebase. Cred că niciodată în viaţa mea nu m-am aflat în faţa unei dileme mai mari, nici măcar când am intrat la buget la patru facultăţi. În cele din urmă, cu o voce pierită şi miorlăită, am reuşit să îngaim un „Da…” ruşinat.

Ce mai tura-vura, am fost prinsă asupra faptului. De această dată, martor la eşecul meu de a folosi o toaletă publică nu a mai fost un necunoscut, ci chiar persoana care mi-a dat informaţii menite să nu-mi deconspire prezenţa la veceu. Şi eu cum i-am dovedit că sunt demnă de un astfel de sfat?

Oricum, de fiecare dată când are loc câte un eveniment care să implice o toaletă – alta decât cea de acasă – ceva traumatizant trebuie să se producă. Nu de alta, dar atunci ce aş mai scrie aici?!

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Minunatele aventuri ale pisicului în Lumea Toaletelor – episodul 3&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s