Din seria: nu mai încercaţi aşa ceva acasă!


Unii dintre voi mi-aţi dus dorul săptămâna aceasta pe aici; adevărul este că mi-a luat mai mult decât îmi imaginam să mă refac după excursia prin ţară pusă la cale cu Lavinia şi la care au participat, la invitaţia noastră extraordinară, bomboana belgiană Tom, filipineza nebunatică Jaja şi chinezul timid/tăcut Zack. Iar când nu pierdeam timpul încâlcită prin aşternuturi, puneam la punct planul de cucerire al lumii.

Tocmai despre acest plan voiam eu să vă povestesc. E genul de plan gândit mult în prealabil, până în cele mai mici detalii şi piuliţe, dar care eşuază lamentabil fix când trebuie pus în practică. Până acum sper că v-aţi prins că eu, cel puţin, sunt lipsită de inhibiţii. [Nu chiar de toate inhibiţiile, doar de unele dintre ele şi doar când este cazul.] Unele colaboratoare ale mele sunt mai… pudice şi, deşi sunt convinse că unele servicii îşi ating scopul mai bine tocmai dacă sunt plătite, preferă intimitatea apartamentului propriu.

Zilele trecute, tocmai asta am făcut, am şters urmele unui astfel de serviciu, că doar sunt pisicu’ stealth! Mă rog, mă fac vinovată pe jumătate de producerea dezastrului, dar nu asta e important. Prietena mea timidă, sensibilă şi presată de timp trebuia neapărat să ajungă la o întâlnire vineri seara. O întâlnire de un anumit fel 😀 Şi cum am spus mai sus că e timidă, nu a găsit suficient curaj să meargă la un salon specializat, astfel încât a pus mâna pe telefon şi, profitând de faptul că locuim foarte aproape una de cealaltă, m-a întrebat dacă pot să trec până la ea, să o ajut să se epileze la subraţ [voi ăştia ăi docţi o să mă corectaţi urgent şi o să-mi spuneţi că termenul corect este cel de „axilă”] şi pe mâini. Am acceptat numaidecât pentru că oricum mă plictiseam acasă şi doar ştiţi că eu descopăr plăcere în durerea altuia.

Fata avea propria ceară de multiplă folosinţă, aşa că nu a trebuit decât să-mi aduc onorabila prezenţă. Am pus cutia de plastic într-o cratiţă cu apă pe foc şi am aşteptat să se topească. Ne-am aşezat pe canapea, la bârfă; din când în când, una dintre noi se ridica – lovită brusc de o lene de nedescris – şi se ducea până în bucătărie unde amesteca în cutie, verificând textura cerii, dar parcă tot canapeaua şi discuţia noastră erau mai importante. Din când în când mai intra mama ei peste noi să ne întrebe dacă nu mai e nevoie de apă în cratiţă, să nu fiarbă cutia de ceară [în ambalaj de plastic] în gol. „Lăsaţi, doamnă, ce Doamne iartă-mă, că de când topesc eu ceară pe foc nu am stricat nici una dintre cratiţele mamei„.

Am trimis-o să se dezbrace, să se aşeze comod, cu braţele aruncate pe spate. M-am întors în bucătărie să iau cutia de pe foc. Bolborosea discret, iar mirosul de ceară împânzea bucătăria. M-am apropiat de aragaz şi atunci am văzut. Oh, oroarea! Respiraţia mi-a îngheţat în piept, căutând disperată o soluţie. Să o apuc de mânere să o arunc pe fereastră? Dacă trecea cineva pe sub balcon chiar în clipa aceea? Să o vărs în chiuvetă? În veceu? În coşul de gunoi? Sunt pregătită pentru consecinţe? Nici măcar nu eram la mine acasă! M-am întors tiptil la prietena mea, încercând să nu atrag atenţia nedorită a părinţilor ei. I-am zis că din punctul de vedere al cratiţei mamei sale, astă-seară va trebui să se facă la subraţ [axilă] cu lama. Probabil supusă la temperaturi aflate peste punctul de fierbere de prea multe ori, cutia de plastic a cerii epilatoare a cedat psihic şi s-a îngăurit în fund, ceara sus-menţionată pleşcăindu-se pe fundul şi pereţii crătiţii din care la viaţa mea am mâncat multe mâncăruri delicioase. Dacă vom reuşi să o salvăm, de-acum încolo, dacă şi când voi mai fi invitată la masă, o să îmbuc cu ghionţuri.

Dar aventura nu s-a sfârşit aici! Trebuia să scăpăm de ceară înainte să se coaguleze în noul recipient. Am apucat degrabă o sticlă de plastic, la întâmplare, şi am început manevrarea în jos a cerii. Mai e nevoie să menţionez contorsionarea PET-ului şi faptul că, în sine, ceara a ajuns oriunde [pe vasele rămase nespălate în chiuvetă, pe marginea chiuvetei, pe covor şi pe gresie], mai puţin în sticlă? Apoi, ce puteam face cu cratiţa? Am decis să o ascundem – am băgat-o într-o pungă de plastic şi am aşezat-o sub patul prietenei mele, alături de cadavrul lui Moş Crăciun, rămas acolo de acum două Crăciunuri – până ne vom decide care este cea mai bună modalitate de a-i scoate faţa.

Inutil de menţionat că după o astfel de experienţă chiar şi cel mai timid/pudic individ mai bine se duce la salon şi se face de râs urlând ca din gură de şarpe în faţa unei necunoscute decât să nenorocească pe viaţă vasele de inox ale mamei care le-a strâns de-a lungul anilor cu intenţia clară de a completa zestrea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s