Valeria


Se pregăti să-şi achite consumaţia şi să-şi părăsească postul de observaţie, realizând că lumina de la fereastra pe care o identificase mai devreme în aceeaşi seară fiind a Oliviei se stinsese, când o femeie care tocmai intrase în local îi atrase atenţia. Necunoscuta se aşeză la bar, deşi câteva mese erau neocupate, şi se aplecă spre barman, şoptindu-i ceva la ureche, întorcându-şi apoi capul în direcţia lui, zâmbindu-i. Richard nu avu încotro decât să-i zâmbească înapoi, curios în legătură cu straniul ei comportament. Se mai întâlniseră de câteva ori înainte şi se urmăriseră discret, de la o distanţă de siguranţă, asemenea animalelor de pradă. Femeia purta un palton roşu, culoarea contrastând puternic cu pielea ei întunecată şi părul negru, strălucitor; genunchii delicaţi se ghiceau de sub poalele hainei, iar ciorapii de mătase, de culoarea pielii, se continuau firesc cu botinele maronii. Ceea ce era nefiresc la acest tablou urban era cadrul. Desigur, femeia era punctul central, cel care atrăgea privirile, dar conturul din jurul ei, amestecul de culori contrasta puternic cu naturaleţea ei delicată. Linoleumul podelei, altă dată verde, se preschimbase acum într-o culoare pământie sub paşii grăbiţi ai chelneriţelor, alunecând înainte şi înapoi între mese şi tejgheaua al cărei tapet se cojea pe alocuri, de la zgârieturile unghiilor celor care petrecuseră nenumărate ore rotindu-şi sub degete nerăbdătoare ceştile aburinde cu cafea, aşteptând. Asemenea lui. Se ridică, luându-şi jacheta de pe spătarul scaunului şi se apropie de bar, scoţând câteva hârtii, intenţionând să lase un bacşiş generos.

– Bună, îl salută necunoscuta, iar Richard ghici în glasul ei accentul slab al mediteraneenilor. De fapt, privind-o acum cu mai multă atenţie, recunoscu pe chipul femeii o amintire de demult. Era înaltă, cu o constituţie osoasă, umerii străpungându-i materialul gros al paltonului roşu. Părul negru, strălucitor, aluneca peste umeri în valuri grele, drepte, asemenea draperiilor de catifea care păstrau lumina afară. Era genul de frumuseţe aspră, cu pomeţi înalţi peste care se întindea pielea măslinie, emanând tinereţe. Da, o mai întâlnise înainte, într-o viaţă anterioară.

– Numele meu este Valeria Morgado, continuă ea fără a renunţa la zâmbetul acela politicos care-i împlinea buzele. Gura îi apăru la fel de roşie ca o rodie, iar dinţii albi se întrezăriră lăptoşi, atrăgându-i privirile. Abia mai târziu avea bărbatul să remarce că în prezenţa lui femeia îşi umezea constant buzele, trădându-şi nervozitatea; abia mai târziu avea el să descopere că acela era singurul gest care-i trăda umanitatea.

miorlăieli ulterioare: Încă un personaj din nenumitul proiect literar, de această dată descris prin ochii lui Richard şi nu de către omniscienţa mea narativă. Vă place?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s