Marisa – partea a II-a


Fragmentul de mai jos face parte din nenumitul proiect literar [pentru voi, deoarece i-am ales deja titlul final şi sunt tare încântată de el] şi îi este dedicat tot Marisei. Nu ştiu de ce, dar îmi este foarte uşor să-i descriu ei sentimentele, deşi în jurul Marisei roiesc încă alte patru personaje [cel puţin deocamdată] la fel de complexe.

„Îşi băuse cafeaua, îşi netezise sacoul şi îşi aranjase părul bogat, prinzându-l cu o bandă elastică. Îşi trecuse de câteva ori buricele degetelor peste pudra colorată a fardului de obraz, apoi îşi ştersese pielea pe piele; sentimentul era ciudat, privindu-se reînviând în reflecţia propriei oglinzi, formându-se din nou, asemenea unui individ plămădit din lut, căpătând ochi, nas, sprâncene, gură. Marisa de acum şi cea de acum câteva minute erau două fiinţe atât de diferite, încât dacă nu şi-ar fi simţit gândurile în interiorului aceleiaşi minţi, tânăra profesoară ar fi bănuit că se dedublase. Dar o făcuse, ştia prea bine că o făcuse. Între momentul actual şi moartea părinţilor săi, urmată de abandonul singurilor oameni cărora le permisese să intre în viaţa ei, Marisa Blue căzuse într-un abis din care nici o forţă exterioară nu reuşise să o scoată. Desigur, se trezea cu religiozitate înainte de răsăritul soarelui şi privea clipe în şir cerul prin ferestrele murdare, înainte de a se muta cu greutate în sala de baie, unde se lăsa să se scufunde în cuva tare a căzii, acoperindu-se cu apă. Plutea acolo, în singurătate, pe fundul abisului său imaginar, asemenea unei grăunţe de nisip, atât de mică şi insignifiantă încât forţa erozivă a apei refuza să o distrugă. Iar mintea ei, captivă în limitarea perisabilă a cutiei sale craniene, ţipa înfricoşată la posibilitatea de a se stinge înainte de a fi dorită, folosită; femeia de acum era doar o stafie a geniului care fusese. Desigur, era o cercetătoare strălucită şi un lector apreciat, dar Marisa nu regăsea nimic în viaţa ei care să o motiveze să meargă mai departe. Şi nimic care să o facă să se oprească definitiv. Era captivă în acest spaţiu atemporal care era propriul său trup.

Uneori, clipele se scurgeau dintr-o dată, brusc, din clepsidră. Acum era în intimitatea camerei sale, gândindu-se la ziua ce aştepta să se deruleze dincolo de uşa casei sale, pentru a deschide ochii în faţa unei aule pline de studenţi care-i sorbeau cuvintele, în timp ce vârfurile peniţelor lor scârţâiau chinuitor pe hârtie. Când trecuse astfel timpul şi cum o purtaseră paşii către rutina zilnică? Şi apoi înţelegea, într-un amestec de înfiorare şi spaimă copilărească, Marisa înţelegea că propriul său trup reacţiona asemenea unui mijloc de transport, mutându-i conştiinţa şi sufletul de colo-colo, exact unde şi când trebuia să ajungă. Dacă mai avea nevoie de alte dovezi că se detaşase de viaţa sa burgheză, acesta era răspunsul pe care îl căutase; nu putuse niciodată, chiar dacă o dorise, să piardă complet controlul, iar mintea şi corpul preluaseră controlul, fiecare separat. Diferit. Se auzea vorbind în faţa studenţilor săi, îşi înregistra cuvintele cu curiozitatea unui profan în faţa unei descoperiri epocale, îşi privea braţul mânuind hărţile la retroproiector, răspunzând la întrebări şi oferind explicaţii. Era ca şi cum în corpul său trăiau două entităţi diferite, care se coordonau reciproc. „

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s