Experimenteză lumea: Episodul 22 – Turcia


Gata, m-am întors din Turcia şi mi-am făcut norma de ultima şi prima excursie din an. Şi ufff, nici nu ştiu cu ce să încep. Evident, ca întotdeauna, a fost excursie reuşită, dar au existat şi elemente care m-au lăsat cu un gust amar şi sentimente contradictorii. Îmi place să călătoresc cu Gregory Tour, asta a fost a treia excursie cu ei, părinţii au fost în patru, dar niciodată nu am stat ca pe ghimpi ca acum. Dar să încep cu începutul.

Lucrurile au mers prost de la început; plecarea se făcea din parcarea restaurantului Cina din Bucureşti, la 5:30, cel târziu la 6:00 dimineaţa. Ne-am sunat toate rudele din capitală, să-i întrebăm dacă nu au vreun loc de parcare liber prin faţa blocului. Fiind şi perioada sărbătorilor, majoritatea erau plecaţi în vacanţă, la rândul lor. Până la urmă am parcat-o în faţa blocului Mariei şi al lui Mihai şi ne-am cărat bagajele timp de zece minute până la Ateneu. Maşina era deja acolo, şoferii – Gabi şi Marius -, ne-au ajutat să le încărcăm în cală, ne-am urcat repede şi ne-am ocupat locurile rezervate în prealabil: 5, 6, 9 şi 10, în spatele şoferului, like bosses 😀 Apoi a apărut şi ghida, Sânziana, iar de aici lucrurile au început să meargă din ce în ce mai prost. Nu-mi mai amintesc dacă s-a prezentat, ştiu doar că s-a fixat pe culoar, în faţa noastră, cu mâinile la spate, cu un zâmbet de HBIC pe buze şi ne-a ordonat să ne aşezăm ca să putem pleca. Nu a strigat lista cu prezenţa şi, în general, în acea primă zi, s-a comportat de parcă era, şi ea, la rândul ei, venită în vacanţă, nicidecum pentru a conduce un grup. Prima zi nu a fost prea obositoare, dar fiind trei autocare, s-a făcut busculadă la pişu de vreo trei ori prin Bulgaria, unde budele nu sunt chiar de patru stele. Şi imaginaţi-v-o pe Sânziana zicând: „10 minute pauză de toaletă”, iar noi stăteam de trei ori pe-atât 😀

Am intrat în Turcia fără probleme, pesemne sunt obişnuiţi cu autocarele cu turişti români, şi încă de la intrare ne-au întâmpinat minaretele. Pe parcursul a 7 zile am tot văzut minarete, de la moschei mici, de cartier, până la grandioasele Sultanahmet şi Hagia Sofia, şi, deşi nu am nimic impotriva altor religii sau manifestări ale acestora, să fiu împresurată din toate părţile de elemente islamice nu a fost chiar liniştitor. Prima oprire a fost în oraşul Edirne, unde am vizitat Selimiye Camii [a se citi Geami, ştiţi voi, adică Geamia Selimiye], considerată a fi cea mai înaltă moschee, şi unde a trebuit să ne descălţăm pentru a intra înăuntru şi a vizita. Tot aici am avut şi primele interacţiuni cu cultura turcească: acum ştiu de unde vin ţiganii noştri – şi spun asta plină de consideraţie: cum ne-am dat jos din autocar, ne-au atacat hoardele de vânzători ambulanţi, care recunoscuseră numerele de înmatriculare şi care ne-au strigat după singurele nume care înseamnă ceva pentru ei: Hagi şi Ceauşescu. Nu pot spune că Selimiye nu a fost impresionantă, având în vedere că a fost prima moschee în care am pus piciorul în viaţa mea, dar nu am simţit aceleaşi sentimente pe care le-am experimentat, de exemplu, în Notre Dame de Paris.

Oprirea din acea zi a fost la Instanbul, unde ne-am cazat la Hotelul Rouge Noir aflat în partea europeană a oraşului şi despre care am aflat ulterior [mai exact în ultima seară, când am ieşit în oraş cu Dana şi al ei frate turc, Orhan] că este un hotel de tranzit, asta ca să mă exprim elegant. A doua zi am pornit-o dis-de-dimineaţă spre Urgup, localitate aflată în inima Turciei, mai exact în Cappadocia. Am petrecut toată ziua în autocar, având de parcurs aproximativ 900 km, iar Sânziana a folosit timpul pentru a-şi mai spăla din păcate: a venit pregătită cu informaţii, povestioare, bârfe antice şi nu a păstrat tonul plictisit şi înţepat al ghizilor, a fost veselă şi a imprimat o atmosferă generală în autocar plină de voie bună. Până la sfârşitul excursiei crescuse exponenţial în ochii mei, iar asta poate spune multe despre capacitatea unei persoane de a se adapta la anumite situaţii, atât a mea, cât şi a ei.

Următoarele trei zile, inclusiv noaptea dintre ani s-a dormit la Urgup, într-un hotel de 4 stele, dar care era sub Hotel Parâng din Olăneşti la serviciile de cazare şi servire, pereţii fiind atât de subţiri încât puteai auzi tot ce vorbeau vecinii, care, din păcate erau români. Trecând peste asta, am vizitat Uchisar, Zelve, Kaymakli, Goreme şi Valea Ihlara, iar pe drumul de întoarcere acasă, am oprit în Ankara pentru a vizita Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene, unde am petrecut aproape o oră holbându-ne la exponate şi făcând poze, deşi în program aveam atribuite două ore. O oră am bântuit-o prin regiunea înconjurătoare, în care se afla un bazar, foarte asemănător cu târgul nostru din Romaneşti. Muzeul în sine a fost interesant, dar nu m-a dat pe spate încât să exclam: „wow!” Mi-a adus aminte de Muzeul Regiunii Porţile de Fier de la Drobeta Turnu Severin şi, deşi nu sunt foarte patrioată din fire, al nostru e mai mişto, chit că exponatele nu sunt atât de vechi precum cele anatoliene.

Filmuleţul cu o parte din poze îl găsiţi mai jos:

În penultima zi în Istanbul am participat la un Tur Ecumenic, vizitând Biserica Izvorul Tămăduirii, Biserica Românească şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, turul sărind peste Biserica Bulgărească, alcătuită în totalitate din fontă şi care părea deosebit de interesantă în scurtul răgaz în care am apucat să o vedem din autocarul aflat în mers. Apoi am mers într-o croazieră pe Bosfor, dar a plouat şi nu am prea făcut pozici. Seara am ieşit cu fratele turc al Danei, Orhan, şi iar ne-a plouat, plus că oraşul, aparent, nu are canalizare. Sau dacă are, eu nu am văzut-o. A doua zi de dimineaţă, am pornit spre ţară.

Mai sunt multe lucruri de spus despre excursia asta. Cum ar fi filmul tematic „My life în ruins”, cu un şofer de autocar numit Poopy Cacas care se îndrăgosteşte de ghida care îl însoţeşte, sau despre cum un autocar de 50 de persoane adormea de fiecare dată când Sânziana începea să ne povestească sau să ne arate un documentar. Sau despre masa de Revelion la care am avut program artistic cu dansatoare din buric, dar nu am avut mâncare, sau despre reprezentantele agenţiei care mai mult au încurcat treburile. Sau despre cucoanele cărora le-a puţit totul, de la vecinii de autocar, la camere, la mâncare, la programul turistic. La final, pentru mine şi familia mea, nimic nu a mai contat, pentru că important a fost să ne simţim bine. Şi ne-am simţit 🙂 Turcia a fost o experienţă şi sper să o repet cât mai curând.

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Experimenteză lumea: Episodul 22 – Turcia&8221;

  1. ioana zice:

    Am citit comentariul tau, daca stii ceva despre celalte regiuni ale Turciei , ti-as ramane indatorata pentru o sugestie si varsta ta , pentru ca intr-un fel priveste mama ta si in altfel tu, id mess perfect*********, , multumesc pentru 5 minute de petrecut in compania ta.

    • pisicu' zice:

      Buna, Ioana.

      Ti-am editat id-ul de mess ca sa nu-ti dea toata lumea add. Din nefericire, asta a fost prima excursie in Turcia, dar planuiesc o alta cat de curand pe coasta Marii Negre. Varsta mea este complet irelevanta, dar te asigur ca sunt perfect capabila sa inteleg lucruri si civilizatii; nu sunt chiar atat de superficiala :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s