The Darkest Hour


Vă provoc să spuneţi că nu sunt o scriitoare bună. Mai joc aveţi o bucată dintr-o nuvelă [sper să rămână nuvelă şi nu altceva mai serios, pentru că şi-aşa sunt băgată până-n gât în alte proiecte literare] pe care o scriu în tandem cu fratele celei mai bune prietene ale mele şi care este impregnată de misticism. Mai mult decât atât, vă provoc să spuneţi că OviTeodor nu avea dreptate aici.

„Melora îşi întinse braţele în laterale, iar cele două spirite ale ei se grăbiră să-i aranjeze mantia cenuşie pe umeri. Cardinalul suspina neputincios, iar contesa bolborosea cuvinte neînţelese; tânăra vrăjitoare nu o mai simţise niciodată atât de distantă, aproape speriată în timp ce-i dădea târcoale, netezind cutele rochiei ei grele. Melora nu avea nevoie de oglindă pentru a şti că era frumoasă, dar în străfundul inimii sale se iscă o curiozitate, o întrebare, care continuă să o macine pe măsură ce se îndepărta de cele două spirite atât de familiare: ce se afla dincolo de masivele uşi din lemn de stejar şi de ce se simţea atât de sfioasă, ca şi cum puterile ei nu i-ar fi servit la nimic dincolo?

Uşile săriră în lături, iar Melora îşi ridică mâna dreaptă, acoperindu-şi chipul de lumina aceea orbitoare, amestecată cu cenuşă şi încărcată de un miros greu, metalic. Copil fiind, crescuse în preajma temniţelor tatălui său, iar aroma aceea nu avea să-i mai rămână niciodată necunoscută. Făcând un efort, luptând împotriva reflexului stomacului său de a se revolta, femeia făcu un pas înainte, trecând pragul, ridicându-şi poalele rochiei de mătase care mătura acum pământul. Tălpile pantofilor ei moi se lipiră de mâzga ce se întindea pe kilometri întregi în faţă, iar Melora strâmbă scârbită din nas; era un câmp de bătălie, iar ea călătorea neînsoţită, târându-şi frumoasa rochie albă pe deasupra sângelui acela ce gâlgâia asemenea lavei unui vulcan peste rocile uscate de la suprafaţă.

Lumina începu să scadă în întensitate, iar braţul Melorei căzu inert pe lângă corp. Nici o adiere de vânt nu-i zburli zulufii, nici o bătaie de aripi nu străpunse cerul amorţit. Femeia ridică privirile, dar norii se adunară deasupra capului ei ameninţători, fulgere strălucitoare străpungând acum vălătucii pufoşi. Pentru prima dată în întreaga sa viaţă, Melora se simţi singură, părăsită, uitată. Spiritele ei, atât de loiale şi, în ciuda defectelor evidente, dârze, nu îndrăzniseră să o urmeze dincolo de siguranţa pragului. Suspinele lor ajungeau până la ea, sfâşiindu-i inima. Şi-ar fi dorit măcar Julien să fie cu ea.

Îşi continuă călătoria, lăsându-şi paşii să o conducă spre centrul bătăliei. Soldaţii, încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, păreau să nici nu o observe; tăişul unei săbii tăie în carne vie, stropii de sânge sărind pe pieptarul bătut în pietre preţioase al rochiei. Melora ţipă, sărind doi paşi în lateral, aproape lovindu-se de un soldat care înjunghia cu baioneta un inamic căzut la picioarele celui dintâi; femeia îşi acoperi gura cu mâinile, clătinându-se în timp ce se împiedica în poalele rochiei. Ce făcea ea aici? O pocnitură explodă în apropierea urechii ei, iar vrăjitoarea se prăbuşi la pământ, îmbrăţişând pământul cleios, lacrimile tâşnindu-i din ochi, pătându-i obrajii palizi. Ce căuta ea pe câmpul de luptă? Nu-i recunoştea pe oamenii aceştia, nu-i mai văzuse niciodată, iar uniformele lor, murdare, rupte, sfâşiate, păreau atât de vechi, încât se pierdeau în negura timpului.

Începu să tremure incontrolabil, simţind pământul tremurând sub ea. O furtună se pornise de dedesubt, la suprafaţă rafalele de vânt înteţindu-se, sfişchiundu-i trupul. Un cal necheză în depărtare, apoi cuvintele călăreţului i se blocară în urechi. Întoarse privirea spre el, ridicându-se acum în genunchi, ferindu-se de loviturile sângeroase din preajma ei. Oamenii mureau, iar ea încremenise acolo, în mijlocul lor, asemenea unei stane de piatră, neputincioasă; ochii i se fixară pe cei ai călăteţului, ce agita deasupra capului sabia. Privirile ei călătoriră înflăcărate de pe tăişul ascuţit al armei, care i-ar fi putut desprinde capul de corp dintr-o singură mişcare, spre pumnul lui, strângând mânerul sabiei cu atâta furie, încât i se albiseră degetele, coborând spre chipul schimonosit, pe care citi furie amestecată cu spaimă şi oroare. Era tânăr, mult mai tânăr decât ea, putea spune asta cu siguranţă, dar postura şi gesturile îl trădau; trecutul, prezentul şi viitorul lui era înecat în sânge.

Melora întinse braţul spre el, strigătul îngheţându-i pe buze, în timp ce picioarele refuzară să o asculte, poticnindu-se de trupul imperb, contorsionat, al unui soldat. Sângele i se ridică în obraji, în timp ce se împinse în braţe, printre suspine, încercând să se ridice de pe cadavrul copilandrului aceluia. Era un război dus de adulţi prin intermediul copiilor. Îşi continuă drumul spre călăreţ, ce împărţea acum lovituri în stânga şi-n dreapta. Mantia i se agăţa într-un tufiş, iar vrăjitoarea desprinse închizătoarea, lăsând-o să alunece de pe umeri. Avansă spre ofiţer, fascinată de modul în care puţinele fascicule de lumină i se împleteau în părul blond, ca şi cum el ar fi fost centrul furtunii de moarte care se dezlănţuise în jurul lor. Apoi femeia prinse ceva, ca un scâncet, o vibraţie care se apropia de ei, umplând aerul.

Trupul ofiţerului se încordă, strângând şeaua între şolduri, slăbind strânsoarea mânerului sabiei, ochii strălucind plini de neîncredere. Melora încremeni la câţiva paşi de el, absorbindu-i reacţiile; cu buzele întredeschise, nesigură dacă să-i sară în întâmpinare, cuprinzându-i trupul în cădere, sau să-l lase să se prăbuşească pe pământul noroios, vrăjitoarea se forţă să-i prevadă viitorul. Pleoapele i se zbătură închise, iar femeia se lăsă pradă durerii sfâşietoare ce împânzea câmpul de luptă. Bărbatul îi căzu la picioare, iar Melora lăsă în urmă viziunea întunecată. Se aplecă deasupra corpului ofiţerului, cuprinzându-i chipul în palmele ei mici, dar durerea ce i se scurse din mintea lui în vene fu mai mult decât putea suporta. Se simţi trasă, împinsă, dată la o parte, târâtă de lângă bărbat, iar în crepuscului zilei aceleia vrăjitoarea recunoscu chipul unui spirit mai puternic decât oricare altul pe care îl întâlnise sau simţise în viaţa ei de temniţer. Singurul spirit care nu s-ar fi supus nici unui vrăjitor, oricât de puternic ar fi fost acesta.

Întoarse capul spre locul unde călăreţul se prăbuşise la pământ, coada lucioasă a unei săgeţi răsărind din spatele lui. Până în momentul acela fusese cea mai puternică entitate de pe câmpul de bătălie, ştiind că armele soldaţilor nu îi puteau pricinui nici o rană. Dar străinul acela care se apropia… Melora îşi simţi gâtul uscat, îngenunchiând în faţa lui, resemnată. Înfăşurat într-o mantie neagră, cu părul negru curgându-i pe umeri, cu chipul palid şi luminat de o frumuseţe tristă, femeia îl urmări apropiindu-se de călăreţul acela. Sufletul lui… sufletul lui nu era al ei pentru a fi întemniţat. Vrăjitoarea închise ochii, începând să se roage, chemând în gând singura persoană în care avea încredere să o salveze. ‘Julien‘, gândi ea o dată, de două ori, dar cum el întârzia să apară, începu să-i strige numele cu voce tare până nu mai avu aer în plămâni.

Mâna care îi apucă umărul într-o strânsoare caldă o trezi din reverie, iar Melora deschise ochii cu o privire încurcată. Bărbatul pe care îl chemase, stătea la dreapta ei, învăluind-o într-o privire goală, ţinând bagheta în mână. Fiica lui ar fi dorit să-l avertizeze, dar până să apuce să-l oprească, Julien Mayfair făcuse un pas în direcţia spiritului. Apoi încă unul… şi încă unul. Vrăjitoarea întinse braţele spre el, dar privirile i se fixară pe ochii întunecaţi ai spiritului. Ridicându-se deasupra corpului călăreţului, cu o mişcare elegantă şi moale, ca şi cum ar fi dezmierdat aerul într-o atingere intimă cu degetele lui lungi şi albe, scoase săgeata lungă din spatele ofiţerului. Melora ştiu că şocul i se putea citi pe chip; privirile verzi i se mutară de la capătul însângerat al săgeţii la ochii întunecaţi ai stafiei care o fixau la rândul lor. Femeia îi simţi tristeţea sau… scutură cu putere din cap, încercând să-l alunge din mintea ei. Un spirit nu putea pune stăpânire pe mintea unui temniţer.

Privirile i se fixară pe scena care se desfăşura acum în faţa ei. Julien se oprise la nici o lungime de braţ de necunoscut, pregătindu-se să-l atace. Apoi timpul încetă să mai scurgă pentru Melora. Bărbatul înveşmântat în negru ridicase săgeata şi, cu o mişcare fluidă, mai repede decât i-ar fi trebuit femeii să clipească o dată, împlântase săgeata în pieptul lui Julien. Răsuflarea Melorei i se opri în gât, privindu-şi tatăl prăbuşindu-se la picioarele spiritului. Gâfâind, se împinse în genunchi şi sprintă spre bătrânul vrăjitor, prinzându-i umerii în braţe, acoperindu-i cu sărutări şi lacrimi obrajii acum livizi. „Nu poţi muri…„, îngăimă ea, trecându-şi degetele murdare peste fruntea lui, îndepărtându-i şuviţele cărunte. „Am nevoie de tine.

În spatele ei, tânărul ofiţer, eliberat de săgeata care îi sfărâmase trupul, se ridică în picioare, nesigur. Melora îi simţi aura, un amestec de vitalitate şi misticism. Era imposibil să existe două spirite prinse în acelaşi corp. Găsind forţa de a se despărţi de trupul tatălui său, tânăra vrăjitoare întoarse capul peste umăr, participând la o naştere şi la o moarte. Înlănţuit la pieptul spiritului, femeia asistă fascinată la întrepătrunderea celor două entităţi, ca şi cum din doi bărbaţi renăştea unul singur. Trupul frânt al ofiţerului se cufundă în muşchii tari ai necunoscutului, iar părul blond, sârmos, îşi îmblânzi culoarea cu spicele negre, strălucitoare, ale spiritului. Ochii lui, albaştri şi plini de viaţă, deveniră chihlimbarii şi stinşi, iar tenul lui, ars de soarele câmpului de bătălie, îşi pierdu culoarea până deveni pământiu şi tern. Iar în timp ce înainta spre Melora, cu braţul întins spre ea, spre gâtul ei, buzele lui, ale lor, deveniţi acum un singur trup, o singură minte, un spirit într-un corp nou, se curbară într-un zâmbet răutăcios, izbucnind apoi într-un râs spart, care umplu aerul. Vrăjitoarea ştiu cine era, ştiuse de la bun început. Un spirit care nu avea să se lase capturat. Îl ucisese pe Julien, avea să o ucidă şi pe ea. Nimic nu mai stătea acum între ei. Închise ochii şi, încercând să-şi calmeze bătăile neregulate ale inimii, Melora aştepta ca degetele acelea lungi să i se încolăcească în jurul gâtului şi să strângă până când ultima răsuflare avea să i se stingă pe buze.

Dar atingerea aceea nu sosi, iar vrăjitoarea se găsi în situaţia în care chiar şi-ar fi dorit să fi fost ea cea care murise şi nu tatăl său. Mai aşteptă o secundă, apoi deschise ochii. Întunericul o lovi cu putere, icnetul scăpându-i de pe buze. Era acasă, în castelul tatălui său, în patul său. Îşi putea simţi spiritele alunecând de-a lungul coridorului, aşa cum făceau în fiecare noapte, dintotdeauna. Se încruntă, întorcând capul spre noptieră, concentrându-se asupra limbilor ceasului. 3 am. Nu putea fi decât un vis, încă mai simţea mirosul acela de sânge amestecat cu cenuşă înfundându-i nările, iar durerea de cap era încă prezentă. Aruncă cuverturile în lături şi, sărind în picioare, din doi paşi se repezi la sertarul în care îşi ţinea bagheta. „Lumos!„, şopti ea, luminându-şi cămaşa de noapte, în căutarea unei dovezi cât de mici că îşi petrecuse noaptea pe câmpul de bătălie şi nu în patul său confortabil de acasă, dar rochia era la fel de neîntinată ca în momentul în care o îmbrăcase.

Ideea i se născu în minte dintr-odată şi oricât încercă să o îndepărteze, Melora nu reuşi. Dacă nu fusese un vis? Dacă nu fusese nici măcar o experienţă în afară corpului? Dacă ceea ce văzuse, simţise, trăise era o reinterpretare a unor evenimente care aveau să se desfăşoare în curând? O premoniţie a… Nici măcar nu-şi putu duce gândul până la capăt. Înşfăcând halatul de satin de pe marginea patului, năvăli ca o furtună în coridor, atrăgând atenţia spiritelor. Nu putea pierde nici o secundă pentru a le explica situaţia în care se afla, aproape în pragul nebuniei. Alergă spre camerele tatălui său, cu răsuflarea întretăiată. Julien era cufundat în somn, aşa cum ar fi trebuit să fie şi ea, iar pieptul lui urca şi cobora lin, strângând la piept marginea cuverturilor. Melora se retrase, având grijă să închidă fără zgomot uşa în urma ei.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s