Centaurul şi ucenicul vrăjitorului


De multă vreme nu am mai avut un titlu serios de articol, aşa că m-am gândit că astăzi, aflată între două sărbători, ziua naţională a tuturor românilor şi ziua surorii mele, să mă cocoţ în vârful patului şi să scornesc din vârfurile degetelor mele un post care să nu aibă legătură cu nici una. Pentru că 1 Decembrie a trecut, iar 3 decembrie nu a sosit încă.

„Centaurul” face parte din lectura Danei pentru lucrarea de dizertaţie – dacă nu mă înşel, şi a fost scrisă de John Updike în 1963, câştigând National Book Award în 1964. Povestea se concentrează în jurul călătoriei iniţiatice pe care o întreprind George şi Peter, tată şi fiu, în urma căreia se descoperă reciproc. Structura este una neobişnuită pentru acele vremuri, firul narativ oscilând între trecut şi prezent [e posibil să oscileze şi spre viitor, dar poate că nu am ajuns eu încă acolo] şi între planul realităţii şi cel al antichităţii mitologice, George identificându-se de nenumărate ori cu centaurul Chiron.

Romanul nu e o lectură uşoară. Poate şi din caută că autorul s-a folosit de propria sa copilărie pentru a da naştere personajului Peter: ambii au avut părinţii profesori, ambii au locuit în regiunea rurală a statului Pennsylvania, ambii erau atraşi de pictură şi ambii au suferit de psoriasis. Întregul roman îmi lasă impresia unei autobiografii a începutului de viaţă; după ce am identificat asemănările, cu greu am mai reuşit să privesc povestea ca pe o ficţiune. Având două personaje centrale, cu greu am reuşit să aleg unul cu care să simpatizez. Deşi intitulat „Centaurul”, făcând referire clară la profesorul de liceu George Caldwell, Peter îmi e mai aproape de inimă, poate şi pentru că este un artist al cărui suflet este închis într-un trup limitat, poate şi pentru că, deşi tânăr şi fără experienţă de viaţă, dă dovadă de maturitate în anumite clipe când te-ai aştepta de la el să fie doar un copil speriat.

Şi ca să mă mai răcoresc după ce mi se înfierbântă creierul de la atâta istorie concentrată în paginile unei cărţi, trebuie neapărat să mă uit la un film atât de prost încât să comentez fiecare scenă. S-ar putea ca Dana sau Anda, care ne-a adăpostit câteva ore în camera ei şi unde ne-am ghiftuit de brioşe, popcorn, biscuiţi şi ceai bun cu banane şi nu mai ţin minte ce, dar care era tare buuun, să nu fie de acord, dar „Sorcerer’s apprentice” a fost printre cele mai proaste filme în care joacă actori mari care mi-a fost dat să văd în ultima perioadă.

Avea mare dreptate Anda când zicea că i-ar fi stat mai bine cosmetizat în 2-3 părţi, un fel de LOTR al filmelor cu vrăjitori. I-am avut pe Nicholas Cage, Monica Bellucci, Alfred Molina şi Alice Krige sub ochii noştri aproape două ore şi nu ne-au impresionat cu nimic, poate cu excepţia Monicăi care a fost frumoasă ca de obicei şi a leşinat teatral când a fost eliberată dintr-o Matrioşkă. Şi ce naiba se întâmplă cu Nicholas Cage de la „Ghost Rider” încoace? Oare aşa se exprimă criza vârstei de mijloc la actori, încep să joace în filme de acţiune fără nici un substrat psihologic şi cu o frezură groaznică spre oribilă? Simţul modei din mine ţipă strangulat!

O să spuneţi că postul acesta nu îşi avea rostul. Cam aveţi dreptate, dar trebuia să punctez cumva această zi magnifică, lipsită de fast. Greşeala mea, diseară ieşim la piţipongeală, o sărbătorim pe Dana în avans 🙂

Anunțuri

Un gând despre &8222;Centaurul şi ucenicul vrăjitorului&8221;

  1. Anda zice:

    Ohooo, ba io-s de acord. Unul dintre cele mai proaste filme cu actori mari. Eu ti-am zis sa ne uitam la Going the Distance :)))))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s