O incursiune de Insulă – partea a III-a


Cred că a trecut aproape o lună de când nu am mai scris. Ajunsesem la partea cea mai serioasă a întregului roman, descoperisem elementul care-mi lipsea pentru a completa decorul, dar nu găseam maniera potrivită pentru a-l descrie. Azi am fost, aşa cum mai zice din când în când despre mine fata care umblă cu bocceluţa prin viaţă, prolifică. Ştiu că oricum nu citiţi voi fragmentele astea, dar sunt prea mândră de ce mi-a ieşit ca să nu împărtăşesc cu voi.

Am suspinat, încercând să respir, dar prezenţa lui, durerea de stomac şi felul în care camera se învârtea cu mine, ca într-un carusel căzut în mâinile unui păpuşar nebun nu făceau decât să-mi agraveze starea. Lacrimile îmi alergau în continuare pe obraji, iar eu, incapabilă să le opresc, mă simţeam atât de dezgolită în faţa copilului pe care îl acuzam a fi fratele inocent al brutei numite Dimitar Hobb. Mi-a şters lacrimile cu degetele sale lungi, a căror piele bătătorită a imprimat o senzaţie necunoscută asupra pielii mele sensibile şi înroşite. Am încercat să-l privesc, iar culoarea aceea tulburătoare a ochilor săi, nici verde, nici albastră, nici întunecată, atât de nepământeană, mi-a şoptit atâtea cuvinte calde încât nu am avut nevoie ca buzele lui să se curbeze în cuvinte pentru a înţelege în chiar clipa aceea că îi părea rău.
– Mie îmi pare rău, am murmurat eu, simţind cum alte lacrimi nerăbdătoare îmi împungeau pleoapele, flămânde după aerul rece de la suprafaţa pielii, şi am strâmbat chinuită, încercând să le reţin. Mad mi-a zâmbit înţelegător, iar degetul lui arătător a trasat o linie fierbinte, pornind din mijlocul bărbiei mele, atingând în treacăt moliciunea buzelor satinate, odihnindu-se o clipă în locul unde se despărţea buza superioară de linia fermă a nărilor mele, doar pentru a porni apoi asaltul inutil de a-mi cuceri vârful nasului, coborând panta alunecoasă a septului meu, încercuindu-mi cu delicateţe alveolele în care se odihneau ochii din care lacrimile nu încetau să curgă, pentru a reveni pe linia sprâncenelor şi a se pierde vertiginos în primele rânduri ale părului meu castaniu.
Cu un singur deget, fără a se despărţi o secundă de marginea aceasta a corpului meu, în care îmi concentrasem întreaga fiinţă, bărbatul acesta desenase chipul meu aşa cum nici măcar eu nu îl cunoşteam. Dacă nici asta nu era o dragoste inocentă, atunci eu trăisem degeaba până acum.
– Acum vei fi cu mine întotdeauna, Della Kane. Atât timp cât degetul acesta va fi legat de restul trupului meu, tu te vei afla înaintea mea. Va trebui doar să întind mâna, iar chipul tău frumos va fi acolo, mai clar decât o icoană
.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s