De ce România e un imperiu fals


Zilele trecute mi-am amintit o metaforă drăguţă: viaţa e ca o minge de tenis. Dacă loveşti suficient de puternic, mingea va trece dincolo de fileu, dar dacă eşti nehotărât, probabil va cădea în propriul tău teren. În ambele cazuri, nimic nu-ţi garantează reuşita.

Zilele trecute m-am aflat pe o margine de viaţă, în mijlocul unei răscruci. Ce voi face de acum înainte cu viaţa mea, din moment ce din punctul de vedere al angajatorilor din România nu sunt calificată pentru a face nimic bine? Deci nu voi face nimic? Mă voi duce seara la culcare şi voi spera ca dimineaţa să-mi aducă acel loc de muncă pe care-l visez de vreo doi ani şi care să mă şi satisfacă, sau, din contră, o să dorm până când ceva se va schimba? Dar dacă nu se va schimba nimic?

Zilele trecute mi-am amintit care a fost motivul pentru care eu nu m-am aliniat gloatei sau, mai corect spus, am părăsit-o, căci am avut propriul meu moment de rătăcire când am făcut parte dintre cei mulţi. Am o prietenă, aproape la fel de rockstar ca MJ, pictoriţă. O cunosc de câţiva ani şi am putut să observ transformările din ea la prima mână. La început, trăia pentru culoare, uita să mănânce când picta şi aproape toţi banii strânşi dispăreau pe pânze, pensule şi vopseluri. Anii au trecut şi şi-a găsit un post de muncă stabil în învăţământ; pictura era la fel de vie în sufletul ei, iar în vise compunea simfonii pentru tablourile sale.

A început să-i placă şi învăţământul, dar cu schimbările de la an la an, a renunţat din ce în ce mai mult la timpul ei liber în care picta din plăcere, pentru a completa vrafurile de dosare pe care un profesor este dator să le menţină la zi. În două săptămâni se va căsători, s-a mutat deja cu viitorul soţ la casă, creşte păsări şi răsădeşte roşii în grădină, că nu-i ajung banii să cumpere din piaţă. Când am văzut-o ultima dată, am întrebat-o de când nu a mai pictat, numai pentru a descoperi că nu mi-a plăcut răspunsul: de mai bine de cinci ani de zile, de când a devenit profesor titular. În cinci ani, şi-a pierdut pasiunea pentru culoare, dar şi cea pentru catedră. A fi profesor, pentru ea e o corvoadă, şi vede meseria ca arma care i-a ucis visul.

Sunt zile când cred că nu voi face nimic cu viaţa mea, pentru că mă înspăimântă posibilitatea de a-mi ucide, la rândul meu, visul. Şi mai sunt alte clipe când îmi amintesc că e mai bine să fii străin în altă ţară decât să fii străin acasă. Eu nu mai recunosc nimic din România. De fiecare dată când pornesc televizorul să ascult ştirile, trebuie să verific de două ori că se discută despre probleme actuale. Băsescu a lovit un avocat? Ţara arde şi baba se piaptănă. Şi din aceleaşi motive, din toate motivele pe care le putem invoca, de fiecare dată când trebuie să mai renunţăm la o plăcere, cât de mică ar fi ea, sau să ucidem un vis fără de care nu ne-am putea imagina sinele, România e un fals imperiu.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;De ce România e un imperiu fals&8221;

  1. Rabbit zice:

    „As soon as your born they make you feel small,
    By giving you no time instead of it all,
    Till the pain is so big you feel nothing at all.

    They hurt you at home and they hit you at school,
    They hate you if you’re clever and they despise a fool,
    Till you’re so fucking crazy you can’t follow their rules.

    When they’ve tortured and scared you for twenty odd years,
    Then they expect you to pick a career,
    When you can’t really function you’re so full of fear.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s