Tall, dark… and immortal


Se ştie deja că atunci când am ceva mult mai important de făcut, cum ar fi conceputul lucrării de dizertaţie sau în urmă cu doi ani, licenţa, mama ei de pierdere de timp, mă cuprinde câte o iufă, de obicei exprimată printr-un serial de care mă lipesc şi nu mai las laptopul din braţe până nu-l dau gata. Acum doi ani a fost BSG, acum au fost, ei bine, mai multe.

Ultima aroganţă, pricinuită şi din cauza unui RPG în care joc şi pentru care trebuie să mă documentez asiduu, s-a numit Moonlight, în principiu pentru că se potrivea poveştii mele: un vampir îşi foloseşte puterile supraomeneşti în slujba binelui, iubind pe ascuns o muritoare. Acum, orice femeie ar trebuie să fie oarbă şi un pic zdruncinată la mansardă să nu-i placă personajul interpretat de către Alex O’Loughlin

Acesta îl interpretează pe Mick St. John, un vampir relativ tânăr, de numai 85 de ani, transformat de către soţia sa, Coraline, în chiar noaptea nunţii. (La un moment dat îi povesteşte lui Beth că în noaptea nunţii s-a dus la culcare un bărbat fericit numai pentru a se trezi un monstru.) Ca în orice căsnicie, mai ales una bazată pe o minciună atât de mare, apar problemele, în special pentru că vampirii nu pot avea progenituri, astfel încât Coraline răpeşte o fetiţă de 4 ani, sperând că astfel îl va convinge definitiv pe Mick să se întoarcă la ea. Acesta, convertit între timp în detectiv particular, fără a şti ce i-a pregătit soţia sa, preia cazul unor părinţi disperaţi, a căror fetiţă a fost răpită. Din indiciu în indiciu, acesta descoperă că fetiţa de 4 ani, pe numele ei Beth Turner, este ţinută ostatică de către nimeni alta decât Coraline.

Suficient de previzibil până aici, nu? Numai că pentru a o salva pe Beth, Mick se vede nevoit să o ucidă pe femeia pe care o iubeşte, cum altfel decât dându-i foc (tăierea capului şi arderea pe rug fiind cam singurele modalităţi de a scăpa de vampiri, iar de-a lungul unicului sezon se înaintează două posibile explicaţii pentru utilizarea ghilotinei în timpul revoluţiei franceze, dar şi arderea pe rug în urma acuzaţiilor de practicare a vrăjitoriei.)

22 de ani mai târziu, o reîntâlnim pe Beth Turner (o găselniţă lingvistică destul de interesantă pentru „Turn her”, după cum se ridică problema la un moment dat) în postura de reporter pentru o televiziune online în căutarea de subiecte senzaţionale, având informatori la poliţie, morgă şi chiar în biroul procurorului, prietenul său, Josh, fiind asistentul acestuia. Cazul pe care Beth îl investighează este cel al unei tinere care aparent a fost ucisă de un vampir, iar Mick intră pe fir, încercând la rândul său să elucideze cazul, în principal pentru a păstra secretul asupra castei din care face parte.

Ce urmează poate fi evident sau nu. Sunt câteva întâmplări în serial cu care nu sunt de acord, în special legate de îndepărtarea anumitor personaje sau introducerea altora noi, special parcă pentru a le pune beţe în roate celor doi protagonişti, care apropo sunt atât de frumoşi împreună, atracţia dintre ei chiar funcţionând.

Serialul stă însă foarte prost la unele dintre cele mai elementare capitole. De exemplu, producătorii au pierdut mult timp explicând existenţa vampirilor şi metodele prin care pot muri sau nu, deşi spectatorii erau familiarizaţi dinainte cu „Buffy…” sau „Angel”. Sau, după cum spuneam mai sus, Beth, reporter cu numeroase relaţii, se împrieteneşte repede cu Mick şi îi oferă acestuia încrederea sa, împărtăşindu-i din informaţiile obţinute fără a se teme că există riscul ca el să lucreze pentru concurenţă, furându-i povestea.

Nu neg că mi-a plăcut povestea mult, dar în ultimă instanţă, eu sunt o romantică incurabilă şi aş fi în stare să mă uit şi la telenovele dacă ar avea un plot cât de cât interesant. Zău că nu era nevoie ca Mick să fie vampir, pentru că în definitiv este doar un tip atletic, care trăieşte urmând o dietă strictă, încercând să facă bine şi să rămână cu fata pe care o iubeşte (măcar în direcţia asta producătorii au făcut o treabă bună, neprezentându-l ca un stalker ce e, iar dacă o să aveţi răbdare să urmăriţi sezonul, o să înţelegeţi de ce zic asta).

Personal, a meritat să urmăresc toate cele 16 episoade numai pentru ultimul, iar dacă aş trăi într-o utopie, asta aş vrea să aud de la fiecare prieten al meu la întrebarea: „Mai ţii minte ce purta persoana pe care o iubeşti în prima zi în care ai văzut-o?” Dacă mi-ar răspunde clar, fără să clipească, fără să stea pe gânduri, dând detalii, atunci aş stii că nu e totul chiar pierdut. 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s