Experimentează lumea: episodul 21 – Uneori, tot răul este spre bine!


Ei bine, dragii moşului, vine o vreme în viaţă când trebuie să iei decizii. Ultima pe care am luat-o a fost cea de a scrie pe blog, în principal pentru că o dată cu venirea primăverii, lenea mea a crescut exponenţial. Şi multe s-au întâmplat de când nu am mai binevoit eu să zgârii tastatura cu gheruţele mele.

Am părăsit Belgia. Definitiv şi irevocabil! (Va rămâne irevocabil până când voi avea un motiv suficient de bun să mă întorc, şi nu, oferta lui Julie de a mă muta la ea şi a-mi căuta o slujbă în Bruxelles fără a avea un pic de ajutor de la o terţă persoană/companie, deşi extrem de tentantă, va rămâne cel puţin deocamdată doar o ofertă pe care o apreciez şi… cam atât.) Dar ce este mai amuzant este cum am părăsit-o. Am plecat miercuri, 31 martie, de la 1 jumate ziua, în speranţa că voi prinde loc în autocarul de 2 (două), care se ducea spre aeroportul din Charleroi. Ei bine, nu am luat în calcul existenţa pe acest pământ al spaniolilor, aceşti ţigani ai Europei (şi departe de mine rasismul, nu am nimic cu cei de etnie rromă), care s-au împins, au înjurat şi, literalmente au făcut vânt din autocar altor oameni care apucaseră să-şi cumpere bilet cu câteva minute mai devreme. Cu toate că începuse ploaia (şi vă asigur, ploaia belgiană e rece şi afurisită, îţi pătrunde în geamantane, prin haina de piele, până la piele :D), mai mult şi pentru că mama m-a învăţat să fiu politicoasă şi să nu dau din coate, am prins loc abia în autocarul de 15:30, în condiţiile în care îmbarcarea se încheia la 16:45, iar autocarul făcea, în funcţie de trafic şi condiţiile atmosferice, aproximativ o oră.

Am ajuns la check-in cu 3 minute înainte de încheierea îmbarcării, cu un geamantan în plus pe care voiam să-l trimit la cală şi cu încă unul care depăşea cu 4 kg limita maximă admisă. În urma calculului ajunsesem la suma deloc modică de 115 euro, pe care, în disperarea mea legată de posibilitatea de a nu prinde avionul în care era obligatoriu să mă urc, eram dispusă să-i plătesc, numai că tipul de la ghişeu avea, desigur, alte planuri. Planuri care constau în a-mi arăta că omul îşi cunoaşte meseria; m-a povăţuit politicos să mai mut din lucrurile din geamantanul supra-dimensionat în cel care abia atârna 10 kg. L-am suduit fervent 5 secunde în gând, apoi am deşirat caravanseraiul în faţa lui. Probabil statul în ploaia rece şi durerea de măsea care se întindea pe toată dreapta craniană mi-au întunecat pentru câteva clipe memoria, pentru că am uitat complet că la suprafaţă aveam numai sutiene şi chiloţi, din ciclul lenjeriei colorate: galbene, verzi, roşii, cu floricele, cu danteluţă, cu ursuleţi. L-am băgat în paştele mă-sii şi i-am băgat banii sub nas, pentru că dacă nu reuşeam să mă urc in avionul ăla, plănuiam să-l iau pe următorul spre casă, anulându-mi deci vizita la Oviedo, presupus cel mai frumos oraş din Spania, adevăr general valabil preluat din Vicky Christina Barcelona.

Eu eram deja ruşinată de faptul că-mi etalasem nonşalantă dedesubturile, probabil şi funcţionarul era la fel de emoţionat, căci atunci când i-am întins banii, m-a prins de încheietură şi m-a împins înapoi, spunându-mi serios: „Pentru că eşti frumoasă, de data asta te iert. Cumpără-ţi ceva drăguţ de banii aceştia (să se fi referit oare la lenjeria mea?!) şi nu-i da la Ryanair.” L-am mai întrebat o dată, mai mult să fiu sigură că nu sufăr de halucinaţii auditive, apoi am ţopăit fericită spre controlul de securitate.

Acolo am trecut prin altă încercare. Zăbăucă cum m-a făcut mama, am uitat că nu trebuie să-mi bag cremele de faţă, corp, parfum şi alte smacuri lichide în geanta de mână. După ce a trecut de aparatul ăla care vede şi numărul de la chiloţi, un poliţist sau ce o fi fost a venit să mă întrebe dacă mă deranjează că trebuie să-mi controleze geanta. Vă întreb acum, din pură curiozitate, de câte ori au fost politicoşi cu voi poliţiştii români pe oricare dintre aeroporturile din România? De câte ori nu v-au pus să vă desertaţi genţile să cotrobăie ei prin ele? De câte ori nu v-au pus să vă descălţaţi în jegul pe care femeile de serviciu uită cu zilele să-l cureţe? Chiar, mai există femei de serviciu în aeroporturile din România?

Revenind. În trecut, dacă aveam lichide în geantă, mă puneau să le arunc. Cred că mă transformam în kamikaze dacă ar fi trebuit să arunc parfumul meu îmbuteliat în sticluţă roz încrustată cu cristale Swarovsky, perfect veritabil, ca o pitzi ce sunt 😀 Acum a trebuit doar să cumpăr o pungă dintr-aia care cică se închide ermetic ce costa doar 1 euro (bine, la câte lichide aveam, nu se mai închidea punga aia nici la paştele cailor), iar poliţistul m-a şi ajutat să-mi închid geanta, care stătea răscrăcită după ce deranjase el ordinea mondială dinăuntrul ei.

Am alergat la poarta de îmbarcare şi am urcat în avion pe ultima sută de metri. A fost prima experienţă de zbor cu Ryanair şi sper să fie şi ultima. Fără a trece prin turbulenţe (şi, la viaţa mea, am experimentat zgâlţâieli serioase la bordul aeronavelor BlueAir şi Wizzair), m-a zdruncinat hurdugaia, la care s-a adăugat şi durerea de măsea ce-mi despărţea craniul în două, parcă, de aproape mi-am spus rugăciunile şi mi-am încheiat socotelile cu viaţa. De apreciat că am aterizat la Santander cu 50 de minute mai devreme decât era preconizat.

Mi-am recuperat bagajele de cală, am sărit în autobuz şi m-am îndreptat spre oraş să prind ultimul autocar spre Oviedo. Din nefericire, nu m-am uitat la tembelovele suficient de mult, cât să prind dicţia şi cam tot vocabularul. Tanti de la ghişeu nu pricepea deloc ce-i tot spuneam eu acolo; bine, şi reciproca era valabilă 😀 Aşa am ajuns eu la concluzia că trebuie să pun mâna serios să învăţ limba spaniolă, printre altele (flamanda este şi ea pe lista cu most required languages to learn). Bun, deci am ratat autocarul, ce-i de făcut? Am zis că stau toată noaptea, până la 8:30 când era următorul bus spre Oviedo, în gară aveau şi wireless, ce să mai?, eram fericită ca un copil mic. Totuşi, ghinionul continua să se ţină scai de mine. Gara nu avea prize şi, pe deasupra, se mai închidea şi la ora 23. Nu-i nimic, mă sui în autobuzul pentru aeroport, ăia sigur trebuie să aibă prize, că aeroport fără wireless nu am mai văzut, era şi cald, curgea şi apă la budă şi, în general, era foarte curat. Numai că, stupoare!, fiind un aeroport intern şi doar rar de tot internaţional, la 00:00 se închidea.

Spaniolii ăştia deja mă supărau rău. Am sunat-o pe Dana în pragul unei crize de nervi. Se pusese şi ploaia. Târam după mine două geamantane care împreună cântăreau aproape jumătate din greutatea mea corporală. Unde aveam să mă duc? Unde aveam să dorm? Pe bancă, pe stradă? Şi atunci, Dumnezeu mi-a dovedit că există… nu El, Internetul! Şi Google Maps. Cu Dana în telefon, ea uitându-se pe hartă, eu explicându-i că harta aia e o prostie, pentru că pe teren totul era pe dos, am ajuns urmându-i îndrumările la Hostel Cabo Mayor, unde sunase ea în prealabil din ţară şi-mi rezervase o cameră. Hostelul era mai degrabă hotel, cochet şi îngrijit (aţi mai văzut voi hostel cu baie proprie şi tv în cameră?), cu wireless (boala mea) şi gel de duş gratis? Bine, şi preţul era de hotel de 2 stele, deci nu vă imaginaţi că am dat 15 euro şi gata. Ce bine am dormit noaptea aia, în principiu şi pentru că fusesem avertizată în prealabil că va urma un drum destul de obositor pe traseul Santander-Oviedo, iar o dată ajunsă la destinaţie vom hălădui cât e ziua de lungă (sau cât ne va permite ploaia asturiană).

Oviedo nu s-a ridicat la aşteptările mele. Nici nu ştiam la ce să mă aştept, deoarece unica referinţă la oraşul spaniol venea dintr-un film hollywoodian şi ştim cu toţii cum exagerează americanii orice nimic. Curpins între Oceanul Atlantic (Golful Biscaya) şi Cordiliera Cantabrică (Alpii Asturieni), Oviedo este un oraş-campus, populat de o mulţime de străini ce duc o existenţă boemă. Mai mult m-a impresionat Aviles, mic oraş maritim, ce prezintă mult mai multe urme străvechi (na, acum mă găsi eu să fac pe mofturoasa :D), dar în final, mi-am văzut îndeplinită o dorinţă mai veche: s-o văz pe Dee, că mi-era dor de ea!

Am plecat din Oviedo sâmbătă la 17:30 şi am ajuns la Madrid undeva după 23:00. În autocarul meu, mai mult de jumătate dintre călători erau români şi am simţit pe pielea mea diferenţele culturale dintre Belgia şi Spania. Nu zic că nu e o ţară frumoasă, Barcelona a fost dovada clară că se poate şi aşa, dar simt că o să mai treacă prea puţin timp până guvernul spaniol va ridica româna la rang de dialect. Inclusiv in aeroportul Barajas, una dintre poliţistele de frontieră era româncă şi ne-a povestit că nu lucrează decât când au zboruri din şi înspre România, care pot fi şi câte 3 pe zi.

Cu o întârziere de aproape o oră, am reuşit să urc în aeronava Wizzair ce venea de la Bucureşti şi contrar aşteptărilor mele, a fost decentă şi curată, parcă nu trecuse hoarda de căpşunari prin ea. Singurul neajuns a fost că nu au mai avut mâncare, decât supică şi twix, că pe mine mă apucă foamea numai în aer, probabil de la presiunea scăzută!

De acum va urma o scurtă pauză în peregrinările mele prin lume, dar, vă promit, sfârşitul nu-i aici!
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Experimentează lumea: episodul 21 – Uneori, tot răul este spre bine!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s