Săptămâna retro


Pentru că nu este chiar o reprospectivă, ci doar o trecere în revistă a ceea ce s-a mai întâmplat prin capitala Europei, personaj principal fiind eu şi numai eu. Adaug totuşi câţiva prieteni care din nefericire pentru ei, s-au nimerit în preajma mea la momentul cel mai inoportun.

V-am lăsat în ceaţă cu ceea ce s-a întâmplat în Havana Club. În mare şi pentru că am cărat degeaba aparatul după mine, pentru că la ce învălmăşeală a fost pe acolo şi plin de tipi dubioşi, am decis să nu-l afişez. Dar să vă povestesc cum a decurs seara: am ajuns acolo pe la 10 jumate seara, Julie îi cunoştea pe toţi ai casei, de la patron până la debarasator şi nu ştiu dacă v-am mai spus, dar ăştia au un obicei tare scârbos aici, se pupă pe obraz de la prima vedere. Dacă întinzi mâna, aşa cum te-au învăţat părinţii şi doamna învăţătoare că e politicos, ori eşti ciudat, ori îţi miroase gura, iar în cazul meu ambele ar fi sinucidere socială. Am aşteptat-o pe Pascale, şefa de raion a lui Julie cam vreo 45 de minute, dar s-a dovedit a fi de gaşcă, cu tot cei 32 de ani ai ei. De aici s-a cam rupt firul, în mare că din cauza căldurii şi a înghesuielii am dat cam repede peste cap 6 litri de cocktail, dar uitându-mă totuşi la ceas când am plecat şi constatând că este 5 dimineaţa, nu m-am putut întreba unde naiba a zburat timpul aşa repede.

(Ieri, stând de vorbă cu Julie la un panini cu carne de curcan, mi s-a mărturisit că aş fi rugat-o să danseze cu unul dintre chelneri, pentru că-mi plăcea de el. Hell, no! Dacă îmi cad ochii pe un tip, nu cred că aş avea nevoie de subterfugii ca să devin vizibilă)

Toată săptămâna trecută am lucrat ca un roboţel: o zi Big Picture (AIESECerii ştiu de ce!), o zi interviuri. Şi tot aşa până m-am săturat. Şi când m-am săturat, am avut o zi întreagă JobFair – sau târg de cariere cum se numeşte pe la noi – la universitate şi cine e mai potrivit să (re)prezinte organizaţia dacă nu eu? De la 8 la 11 am făcut reception pentru companii, iar de la 12 la 16 am rezistat pe meterezele standului, la valurile de studenţi ignoranţi care veneau spre mine cu zâmbetul larg, numai bun de făcut reclame la Colgate Whitening, să mă întrebe ce companie e AIESEC, că nu au mai auzit de ea? Ete fâs! Iar seara de la 6 aveam iar interviuri.

La interviuri s-au întâmplat două lucruri mai interesante şi care merită pomenite. Întâi a fost Chloe, o tânără de 24 de ani, care m-a învăţat că în viaţă esenţial este să Live – Love – Laugh, de preferat în ordinea asta, şi care a decis ca pentru propria sa dezvoltare, un DT în Africa e numai bun. Sincer, până la ea nu avusesem decât studenţi care nu ştiau ce vor şi preferau să se lase purtaţi de curent; a trecut de interviu ca gâsca prin apă: naturală şi hotărâtă. You go, girl! O să fie o plăcere să te matchuiesc. Al doilea a fost Kim (da, aici Kim este nume de băiat, ca şi Joy, de altfel, şi cred că dacă mă mai gândesc mult, îmi mai amintesc vreo 2-3 titulaturi de masculinitate îndoielnică), care a venit la noi voind un internship în care să fie plătit ca starter cu minim 2500 euro. Şi eu şi Anya am holbat nişte ochi curioşi la el, în mare pentru că suma era ridicolă, în particular pentru că tipul îşi dăduse licenţa în pieţele economice din România şi Bulgaria şi îmi explica mie cu un aer savant că ăstea sunt preţurile şi salariile inclusiv în estul Europei. A cam înghiţit în sec când i-am spus de unde sunt, iar Anya l-a concediat cu un zâmbet larg pe buze, făcându-i chiar o favoare: „let’s not waste your precious time somehow„.Când văd oameni drăguţi luând-o pe cărarea greşită a răutăţii, crapă inima în mine de drag. 😀

Vineri am ieşit la sushi cu Julie. Puteţi saliva cu un ochi la pozele festinului aici . Dar înainte de masă am fost la un mic shopping spree, de unde m-am ales cu nişte pantaloni albastru marin, retro, marca H&M, o pereche de teneşi negri, din piele, şi insignă în dublu exemplar (una, evident, şi pentru Julie). În seara aceea am dormit la ea şi ne-am uitat împreună la Eden Lake, în urma căruia am decis să nu mă mai duc niciodată cu cortul, nici dacă este cel mai sigur traseu din lume, bătut zilnic de sute de turişti.

Deşi stabilisem că ne trezim de dimineaţă să petrecem toată ziua împreună, am făcut ochi pe la 11, în condiţiile în care la 3 jumate ea începea lucrul. Aşa că am păpat micul dejun, ne-am jucat un pic cu mâţele şi ne-am luat tălpăşiţa spre autobuz. Deşi Anderlecht e la mama naibii în praznic faţă de Molenbeek, poate şi din cauza traficului rarefiat am făcut 15 minute, având astfel timp să luăm prânzul într-un restaurant fancy din Westland Shopping, Samoka, unde am mâncat paniniul de care vă ziceam mai sus. După prânz am trecut s-o vedem pe Pascale, adică s-o văd, că Julie rămânea la serviciu, iar eu îmi prelungeam sesiunea de cumpărături pe care o începusem cu o zi mai înainte. Şi pentru că la Mexx erau reduceri, am mai profitat şi de reducerea de 40% a angajatului a lui Julie pentru a-mi mai cumpăra două tricouri (că nu aveam suficiente, veţi zice voi, răuvoitorilor!) şi am dat o raită pe la Blokkert, de unde m-am ales cu o lămpiţă mică, verde, cu numai 6 euro.

Azi, că doar fu duminică, stătusei acasă şi făcui brioşe pentru fete, care vor să fie răsfăţate la final de săptămână de veleităţile mele culinare. Norocul meu că săptămâna viitoare sunt în Amsterdam. Oare ce gust o avea prăjitura aia spaţială?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s