Jack şi Jill vs. the World


Da, în mare titlul e inspirat dintr-un film foarte drăguţ, „Jack and Jill vs. the world”, care se potriveşte de minune cu ziua aceasta fatidică de 24 februarie. Povestea nu e cu nimic originală, ba chiar aminteşte grosolan de superbul „Idilă de noiembrie”, deoarece în cazul de faţă Jack are tot ce îşi doreşte: bani, maşină faină, apartament care se învârte după soare şi o grămadă de gagici care abia aşteaptă ca el să spună că e cazul să devină tată şi gata, îi cad la picioare, pe când Jill este blondă, iubeşte viaţa şi lucrează la un adăpost pentru animale, şi este – atenţie, vă rog! – pe moarte. Vă sună cunoscut?

Dar mi-a plăcut. Mi-a smuls chiar şi-o lacrimă din colţul ochilor, am smiorcăit un pic în pernă şi nu am putut să nu mă identific cu sărmana Jill în majoritatea aspectelor vieţii sale, mai puţin la partea cu muritul. Cred că este nevoie de mult curaj să iubeşti un bărbat care nu îţi seamănă întru nimic, care nu pare să aibă nici un sentiment pentru tine sau pentru ceea ce faci, iar prin drăgălăşenie şi aparent lipsa unei traiectorii în viaţă să aduci un strop de culoare în lumea lui. Jack e atât de alb, gri şi negru, iar Jill îi serveşte sub nas roz, verde şi cafea măcinată manual 😀

Revenind la oile noastre, zilele astea s-a mai încălzit în Belgia şi am putut să dezgolesc şi eu mai un gâtişor, mai o mânecuţă, toate cu scopul suprem al recrutării AIESEC. Şi dacă tot petrec mai mult timp pe afară, am putut să observ şi cum s-au schimbat belgienii de la o săptămână la alta. Chiar dacă nu am mai scris asta până acum, cât a fost frig şi iarnă şi urât afară, belgienii – fuduli cum sunt ei- umblau cu capetele dezgolite şi rebegiţi de frig. Normal, frigul atât de pătrunzător, adus de masele de curent dinspre ocean îi cam – scuzaţi limbajul – futeau la scăfârlie, şi mergeau bieţii oameni cu capul băgat între urechi, cu o figură nebună pe chip, de ziceai când vedeai câte o arătare dintr-asta că o să scoată cuţitul şi o să te sfârtece in două. Şi ca să fie totul cât mai veridic, mai şi mormăiau ceva în barbă, numai pentru ei.

Şi ca să-mi pună capac şi să mă convingă cumva că sunt o naţie aparte, ieri, având la dispoziţie 10 minute pe care să le pierd degeaba, am constatat că ăstora le place să poarte/care pe stradă lucruri aparent fără nici o însemnătate sau utilitate. Cel mai mult mi-a atras atenţia un nene, deloc suspect (adică marocan ori gen), care mergea cu viteza cuiva ieşit la plimbare, cărând în braţe o lădiţă de fructe, ca alea în care se vând portocalele la noi, dar fără fructe. Adică doar lădiţă. Am stat un pic şi m-am întrebat ce dracu’ o fi făcând cu ea.

Voi ce credeţi?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s