Ups and downs


Nu am mai simţit atâta presiune pusă pe corpul şi mintea mea din primul an petrecut în AIESEC. Am reuşit să simt cum mă prăbuşesc şi mă regenerez la loc în doar o săptămână datorită unor evenimente şi oameni pe care, de multe ori, i-am ignorat sau pur şi simplu, i-am lăsat să treacă pe lângă mine.

Luni a fost Planning Day la Universitate, în cadrul minunatei activităţi fiecare vicepreşedinte trebuind să-şi prezinte în faţa colegilor action-plan-ul pentru semestrul 2 şi apoi să-l treacă într-un template. Probabil vă imaginaţi că în afara departamentelor mele nu prea există activitate pentru restul lc-ului. Şi uite aşa am pierdut mai mult de 12 ore din ziua respectivă încercând să-i fac pe Manuel, Jelle şi Xavier să înţeleagă că ceea ce plănuiseră ei pentru recrutare nu o să meargă nici dacă eu m-aş multiplica şi aş începe subit să vorbesc flamanda. Spre final, când deja îmi pierdusem răbdarea (mă mai supărase şi pisoiul) a apărut Japhet, un kenyan simpatic şi cu multă experienţă ca aiesecer în spate, care ne-a explicat că noi nu funcţionăm ca o echipă (nu zău!) şi că fiecare încearcă să-i bage altuia ideile în cap parcă cu şurubelniţa. Şi cum zicea el „work”, noi înţelegând „walk”, au mai trecut vreo 4 ore de sharing is caring şi s-a făcut ora să mă duc la cealaltă şedinţă a mea, cea de la MC, unde mai mult am dormit în front, dar ca întotdeauna, somnul e sfetnic (nu sfeşnic :D) bun şi trezindu-mă eu din reverie am venit cu nişte idei magnifice privind grupele de studenţi pe care să ne concentrăm pentru Summer Recruitment.

Asia ne-a prezentat mie şi celorlalţi VPX job description-ul pentru Reintegration Responsible pe care fiecare local va trebui să-l aleagă până la 10 martie şi, din nou, eu am fost singura care ştia ce-i ăla şi cu ce se mânâncă. Sincer, după ce am petrecut mai mult timp în compania lor, învârtindu-mă în structurile de top, mi-am dat seama că belgienii sunt varză la AIESEC; din 7 membri ai MC-ului, doar 2 sunt belgieni, iar prin celelalte locale cei care fac ca lucrurile să se învârtă cu siguranţă sunt veniţi din colţul mai întunecat al Europei.

Am ajuns acasă pe la 11 noaptea (fiind plecată de la 9 dimineaţa), mâncasem doar 3 sandvişuri, băusem juma’ de litru de apă şi nu trecusem pe la baie că nu avusesem timp. Am adormit nedemachiată şi în hainele în care stătusem toată ziua, trezindu-mă pe la 2, când am auzit-o pe Cassandra întorcându-se din oraş. Atunci m-am dus într-un final la baie şi am făcut un duş şi am inundat toată casa.

Marţi am continuat aventura Planning Day-ului precedent, ducându-mă în sediu de la 10 dimineaţa, aşa cum era stabilit. Ghinion, băieţii, în seara in care eu moţăiam prin MC, se duseseră la băut şi găsiseră de cuviinţă să nu mă anunţe că s-a schimbat planul şi nu mai trebuia să fiu în sediu la 10, ci la 13. Şi uite aşa mi-am făcut eu treaba în linişte şi nervi în timp ce-mi făceam treaba şi apoi, când au binevoit ei să apară am făcut schimb de păreri (ce ai făcut tu la MC aseară? bine, muncă benevolă. ce aţi făcut voi la băut aseară? bine, ne-am îmbătat.), dar măcar m-au plătit pe 3 săptămâni, cu toate că trebuiau să mă plătească numai pe una. Dar o consider ca un fel de împăcare ciudată, cu toate că încă mai aştept mărirea aia de salariu.

Seara m-am dus la Leonardo’s Bye Bye Party, unde m-am întâlnit cu câţiva prieteni buni şi am avut posibilitatea să-i spun pe viu LMA lui Serge, un ivorian simpatic de care m-am ataşat mult când am facilitat OPS-ul în decembrie. Tot la petrecerea respectivă, care a avut loc în celebrul Delirium, l-am cunoscut şi pe Sean, un american venit să lucreze pentru Ingersoll şi care înainte stătuse un an în Budapesta, cu care am avut ocazia să discut despre sistemele educaţionale din întreaga lume (ştiu, îmi veţi spune că eram la o petrecere, for Pete’s sake). Cât a tras el dintr-un suc de portocale, eu am dat peste cap 2 beri şi deja începusem să râd la orice îmi spunea. Noroc cu durerea de cap a Elenei, noua noastră colegă de apartament, venită în locul Lubei, plecată în Austria, că am putut pleca de acolo pe la 10, împreună cu Anya şi Marcelo, mie fiindu-mi extrem de greu să articulez cuvintele în engleză.

În noaptea aia am avut celebrul atac de panică de care vă povesteam aici Nu mai reiau, presupun că aţi prins ideea: alcoolul e rău, nu mai beţi! (zic aşa până data viitoare :D)

Miercuri am chiulit de la muncă. Am cheltuit vreo 30 de euro pe mâncare, pentru că în seara aia găteam pentru Cosmin şi Irina. Bineînţeles, cum încă nu am o idee precisă în cap cam câtă mâncare ar trebui să gătesc numai pentru 3 persoane, am sfârşit prin a găti pentru 7. Şi da, am făcut totul singură: puiul la cuptor, frecat din belşug cu mirodenii şi ulei, cartofii cu ceapă puşi la copt pe lângă pui, mini-sandvişurile umplute cu salată picantă de ton, caşcaval (sau şuncă, atunci când s-a terminat caşcavalul) şi brânză moale, salata de sfeclă roşie, morcovi şi măr sau salata de salată, roşii şi castraveţi (bine, recunosc că aici m-a ajutat Elena) şiii… vedetele serii, găluştele cu prune! Mi-a fost un pic frică la început (Irina a recunoscut ulterior că venea la cină sceptică, gândindu-se la respectivele găluşte) pentru că era prima dată când le făceam, folosind şi o reţetă nu atât de cunoscută (celebrele găluşte cu prune se fac dintr-un aluat alcătuit din cartofi pisaţi, amestecaţi cu făină), dar văzându-l pe Cosmin că a mâncat 3, m-am mai liniştit. Doar pe jumătate, totuşi, pentru că eram 7 persoane la masă şi nu ştiam dacă o să ne ajungă la toţi; noroc cu Asia care nu mănâncă fructe şi legume roşii, gen tomate, sfeclă, prune, căpşuni etc.

Joi am fost şi pe la birou, iar acasă am rămas singură cu Cassandra pe seară, bucurându-ne deci fiecare cu câte un pahar mare de caipirinha şi pâinici cu sos de usturoi şi şunculiţă la cuptor. Recunosc că am terminat paharul ieri seară, joi ducându-mă la culcare veselă şi trezindu-mă cu mare greutate a doua zi.

Vineri am avut 2 întâlniri cu nişte fete interesate să plece în X şi le-am vorbit despre oportunităţile pe care le oferim până mi s-a uscat gura, apoi am fost iar să cumpăr ceva de mâncare (am ajuns la 61 kg, dar parcă nu-mi mai pare rău), iar acasă m-am bucurat la auzul veştii că o să fiu iar singură acasă cam majoritatea weekendului. În ultima vreme mă bucur din ce în ce mai des la ideea de a fi singură. Pe seară m-am uitat cu Cassandra la „Up” şi am mâncat smochine uscate şi am oscilat între a-mi spăla singură hainele la lighean sau să aştept până mâine când mă duc la Julie să le spăl la maşină.

Sâmbătă, adică azi, mă trezi târziu, mă spălai pe cap pentru că aseară am fost prea lepră s-o fac, făcui curat în cameră, că mă laud de o săptămână, spălai vasele (vă vine să credeţi? Mie nu :D), găti nişte paste cu sos de sardine, ciuperci în sos de roşii bun să te lingi pe degete, scrisei pe blog şi pentru că lenea pisicului e mare, cred că în continuare o să lenevesc pe salteluţă, lângă caloriferul meu imens şi foarte fierbinte.

Şi pentru că nu am mai avut de mult obsesii muzicale, azi o redescoperi pe Vanessa Carlton (dap, puştoaica cu A thousand miles). Bucuraţi-vă cei ce vă iubiţi, de versuri:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s