Normalitatea anormală


Astăzi, căci da, este 17 februarie, m-am trezit la 3:30. Adică acum o juma de oră. Nu, nici nu mă dusesem la culcare o dată cu găinile şi nici nu cred să se fi inventat încă somnul atât de scurt care să fie şi satisfăcător pentru mine.

Am avut un atac de panică în somn. Am deschis pur şi simplu ochii, în cameră întuneric beznă, nici un firicel de lumină nu se strecura pe sub uşă, nu se auzea nici un zgomot în toată casa. Mi-am amintit că mi-am lăsat telefonul în geantă, deci nici chip să luminez încăperea cu ledul lui (sau ce naiba o mai fi şi ăla care luminează la telefoane), moment în care am simţit că mă sufoc.

Am ţâşnit în picioare, cuprinsă brusc de sudori reci. Nu-mi aminteam la care cap mă culcasem, dacă aveam caloriferul în dreapta şi laptopul, vajnicul meu prieten în stânga. Trăiam cu senzaţia că mi se roteşte capul la 360 de grade, asemenea lanternei unui far. Oricât mă forţam, în plămânii mei nu intra aer.

Am crezut că mor. Inima îmi bătea nebuneşte în urechi, împiedicându-mă astfel să-mi adun laolaltă gândurile şi să găsesc afurisita aia de uşă, pe care am găsit-o orbecăind în patru labe pe podea, până am dat cu capul de unul dintre picioarele metalice ale stinghiei de care mi-atârn hainele, că şifonier nu am, moment în care am avut o secundă de revelaţie: băi, frate, sunt în direcţia cea bună!

M-am agăţat deci de stinghie, cu grijă să nu mă dezechilibrez, calculând spaţiul rămas până la peretele opus, în eventualitatea în care aş cădea pe spate şi mi-aş frânge gâtul. Al doilea motiv era că nu voiam să fiu prinsă sub maldărul de haine. Al treilea mă ducea cu gândul la curăţenia pe care trebuia să o fac după. Am bâjbâit după întrerupător, şi, cu plămânii aproape pocnind, am apăsat clanţa şi am ieşit din cameră.

Victorie!!! Trăiesc, respir, îmi îngheaţă picioarele pe gresie, ce mama dracu’?!, îmi e sete, nu mai avem apă în termos, iar cea de la robinet nu e bună, de emoţii mă trece şi la toaletă, ce să fac mai întâi? Dau fuga până în cameră să-mi iau un grapefruit, umplu termosul cu apă şi aştept să se purifice şi, cu vezica aproape pocnind, completez ritualul.

Având timp ulterior să analizez fenomenul, dând peste cap 2 pahare cu apă, să umplu vezica la loc şi hotărându-mă să scriu pe blog, am dedus că am o problemă mentală. Din cauze necunoscute mie, am suferit un blocaj (renal, emoţional, intelectual) şi nu mai pot să mă bucur de un somn liniştit (ieri seară am visat că Ştefi, fost coleg de facultate, se apleca peste mine în timp ce dormeam, spunându-mi că mă iubeşte. A fost un coşmar, finalizat tot cu ieşirea mea vijelioasă, desculţă, din cameră, direct pe gresia de pe hol. Nu-i de mirare că azi îmi curse nasul şi arătai ca un clovn.)

Dacă aveţi remedii, lăsaţi-le printr-un comentariu la post. Ajutaţi un biet pisic care nu se mai bucură de somnic pufos 😀

Reclame

6 gânduri despre ”Normalitatea anormală

      • Alin N zice:

        Pai, acasa a incercat cineva sa iti puna ceva relaxant/agitant in bere ?

      • pisicu' zice:

        Cine a spus ca am baut acasa? :)) Dar eram asa de obosita cand am ajuns in bar, incat 2 beri si-au facut efectul fulgerator de repede

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s