Retrospectiva săptămânii


Câte puţin din fiecare…

A trecut şi prima săptămână de când am ajuns la belgieni şi pot să spun cu mâna pe inimă că a fost una plină de peripeţii, care mai de care mai interesante. Dar să recapitulăm…

1. Marţi am rămas singură acasă, fără un strop de mâncare în frigider. Julie, colega de apartament, mi-a spus că mă pot servi din tot ce-mi pofteşte inima, singura dificultate pe care am întâmpinat-o fiind că nu avea decât pizze congelate şi nici urmă de chibrit în casă, cu toate că fumează ca un turc.

Am încercat să pornesc cuptorul cu o brichetă pe care am descoperit-o, culmea!, pe etajeră la baie (fata asta fumează pe unde apucă, azi de dimineaţă când intrai la baie, găsii scrumiera lăsată pe marginea căzii. Imaginaţi-vă singuri unde stătea şi ce făcea în timp ce fuma :D), numai că afurisitul de cuptor are un fel de protecţie şi nu poate fi aprins decât cu chibrituri.

Văzând că nu e chip s-o scot la capăt cu aragazul, mi-am îndreptat atenţia către cuptorul cu microunde, numai că, şi aici este cu schepsis, pe interior, arată de parcă Julie obişnuieşte să gătească bombe cu nitrogen. Ideea e că nu mai pregătisem în viaţa mea semi-congelate şi doar închipuiţi-vă o pizza pusă la decongelat şi apoi la prăjit de cineva care atunci luase prima piatră în gură. Una peste alta a ieşit nesperat de bună, nici ăia la pizzerie nu o reuşeau atât de delicioasă. Doar că, pe seară, când a ajuns şi Julie acasă şi îi era foame, evident, jumătatea rămasă de la prânz se răcise, astfel încât a băgat-o 5 minute la microunde.

Şi cum stăteam noi de taină în sufragerie, observăm un fum negru şi gros ieşind valuri-valuri din bucătărie. Se arsese pizza scrum, se lipise de farfurie, arăta ca un plastic dintr-ăla topit de 20 de ori, negru şi slinos, cum vedem prin filmele cu extratereştri. Nu are rost să vă spun cât a durat să curăţăm mizeria, cert e că ne-am dus amândouă nemâncate la culcare, foarte târziu în noapte.

2. Mercoledi m-am dus în sediul AIESEC HUB. Tehnic, nu m-am dus direct în sediu pentru că respectivul spaţiu aparţine universităţii. Cum spuneam şi altădată, îi cam omoară birocraţia, deoarece eu, fiind acum vice-preşedinte, am dreptul să cer cheia la Info Desk, la Congierge sau portar, cum i-am zice noi, numai că nu prea arată a portar 😀 Ştiind că Manolo, sau Aura a noastră, varianta neagră şi masculină, mi-a trecut numele pe lista respectivă, m-am dus încrezătoare in veleităţile mele de vorbitoare de limba franceză la Info Desk să cer cheia. Surpriză, madame prezentă acolo habar nu avea cine sunt, pe deasupra nici nu găsea lista, nici nu înţelegea cum mă numesc. Fail, cum ar zice Mânzu! Mi-am scris numele pe o bucăţică de hârtie, i-am explicat cine sunt, parcă-parcă îşi amintea cu ce scop sunt acolo, în faţa ei, dar nu mi-a dat cheia până nu şi-a sunat colegul de pe cealaltă tură pentru confirmare.

Apoi am stat cam 4 ore complet singură în sediu, făcând treburi aiesecereşti, cum am învăţat acasă, timp în care profitam de faptul că Manolo avea laptopul la el şi wireless în toată facultatea, pentru a-i trimite n mailuri în care îi povesteam cum mă plictisesc eu acolo şi că mi-e foame şi că nu ştiu nici un loc în Bruxelles unde să mă duc să mănânc singură, pentru că nu am un buddy care să se îngrijească de mine şi cât de amărâtă sunt, vai, vai, până s-a milit de mine şi a venit să mă ia, să mă ducă la un restaurant grecesc unde am mâncat o specialitate al cărei nume îmi scapă momentan, cu toate că sunt sigură că nu o să-mi mai amintesc în veci, întrerupţi de bâzâitul telefoanelor şi de persoanele care tot intrau peste noi în restaurant să ne caute.

Pe seară am avut EB meeting, am făcut setare de aşteptări şi mod de lucru şi m-am enervat teribil deoarece fiind încă în perioada recrutării, am discutat şi metodele de promovare. Nu am văzut în viaţa mea oameni mai surprinşi de vijelie când au auzit de class shouts sau de spam-ul prin intermediul reţelelor de socializare Twitter sau Facebook.

3. Jeudi am avut Induction Session pentru persoanele interesate de AIESEC. Pentru oamenii normali, adică cei din România, induction-ul avea loc de obicei după ce completau un formular, erau chemaţi la interviu, li se verificau competenţele, intrau în săptămâna de probă, apoi erau triaţi cu ajutorul altui interviu, pe sistemul de mare succes folosit de civilizaţiile antice, supravieţuieşte cel mai puternic. Am intrat în cel mai disfuncţional sistem, iar după cum bine îmi spunea Mădălina la Boat Party, vineri, aş face bine să uit România, pentru că AIESEC în România nu mai există pentru mine. Aşa să fie oare?

Şi doar ca să vedeţi până unde poate merge lipsa de promovare / convingere a organizaţiei, la Induction Session au fost mai bine de 20 de persoane, pe când la şedinţa comitetului local ce a avut loc după, în afara EB-ului, au mai fost fix 5 persoane. Ah, da, şi am fost prezentată şi ca vicepreşedinte de Resurse Umane. Cum ar zice pisoiu’, cred că expresia mea a fost priceless, pentru că m-am învolburat cum fac de obicei când mă agit şi am şuierat printre dinţi către Manolo: „Cum se face că nu ştiam?!” Aparent, era o problemă internă şi trebuia discutată în particular după, dar dacă s-ar fi despărţit mările atunci şi ar fi crăpat şi pământul, cât să înghită mişelul, nu m-aş fi supărat prea tare 😀

4. Cred că aşteptaţi să ajung la punctul rezervat Boat Party-ului. Aia a fost zi cu peripeţii 🙂 Interesant de povestit este că, nici nu începusem să mă pregătesc când am auzit soneria: nişte prieteni de-ai lui Julie pregăteau o beţivăneală la apartament şi cum aveau nevoie de spaţiu, ar cam fi trebuit să-mi iau tălpăşiţa. Bine, bine, de luat oricum mi-o luam, dar mai erau 2 ore până la ora de plecare… Aşa că am tras de timp, în stilul meu pur oltenesc: m-am schimbat în 10 ţinute, mi-am pieptănat părul diferit de mai multe ori (numai peria mea ştie câte fire de păr au murit între dinţii ei de plastic), m-am fardat, m-am demachiat, m-am fardat iar… Mi se înroşise faţa, arătam de parcă aveam pojar 😀 În final, tot am plecat mai devreme şi a trebuit să aştept cam o jumătate de oră în staţia de metrou să se facă ora la care ar fi trebuit să ajung în mod normal la petrecere. Pe barcă se aflau, evident, sărbătoriţii, Banchy şi Irina, şi încă vreo 10 persoane, toată lumea cunoscându-se cu toată lumea. Până au început să curgă aiesecerii, două ore mai târziu, gândeam numai în engleză, de parcă oamenii care se aflau de faţă ar fi putut să-mi ghicească gândurile: „OMG, what am I doing here? Why is everybody staring at me?”

Apoi au venit July şi Mickey, Fir şi Alisa, Cretzu, Mădălina Pitea, Iulia Şerban, Totora couple 🙂 şi alţi cunoscuţi de-ai mei şi parcă a început să mi se pară mai animată petrecerea. Se prea poate ca din cauza AIESEC să mi se fi alterat simţul petrecerilor şi să nu mi se mai pară agreabile alte ieşiri de genul. Mi-e dor de acasă şi de clipele când ieşeam la karaoke şi de jocurile cu băutură şi de Alex şi Cioro alcoolici (ăştia aici au voie să conducă băuţi :D, dar se fac muci din 2 beri de 0,25l, cică sunt prea tari. Glumiţă!!!).

Pe la 5 aşa mi s-a făcut somn, plus că în weekend (adică a doua zi începând de la ora 9) trebuia să ajung la Antwerp, la o conferinţă naţională. Metroul nu pornise încă, cu autobuzele de noapte nu mă descurc (nu mă descurc nici cu ălea de zi), astfel încât Banchy, ca băiat bun ce e, mă trimite acasă cu un coleg de-al lui de la serviciu, ca să fie sigur că ajung în siguranţă acasă. Numai că designated driver era mort de beat şi mă întreba pe mine care e drumul spre casă. Şi pe toată durata, de când am plecat de la barcă până la apartament, eram amândoi monosilabici, el că din cauza băuturii trebuia să se concentreze la drum, eu de frică să nu-i stric concentrarea 🙂

5. Sfârşitul de săptămână. Fraţilor, nu mi-l mai amintesc 😀 Ştiu că sâmbătă am ieşit într-o cafenea unde se fuma marijuana şi am ieşit de acolo un pic cam prea veselă şi ştiu că am ajuns acasă pe la 2, iar duminică am mâncat melci în oraş şi am băut bere de cireşe (dulce, dulce, da’ te duce :P) într-un bar numit Le Cercuil (google it), care avea în loc de mese coşciuge foarte de-adevăratelea, apoi, pe la 5, designated driver a venit să ne ia la un grătărel românesc, unde Julie a mâncat pentru prima dată mici şi a văzut cum se dansează o horă. Amuzant, aşa.

În avanpremieră: joi mă duc la o petrecere AIESEC organizată tot de mine într-un băruleţ simpatic de lângă campus, Puro Brazil, unde am negociat pentru 50 de cocktaluri albastre, numite deloc original AIESEC, iar sâmbătă la un Halloween Party. Nu vă spun de acum ce voi purta, aşteptaţi pozele 😀

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s