The Legendary Journeys of Pisic: Vidin şi Belogradchik


Cum vara aceasta am ratat mersul la mare, am profitat de oferta motanului-tată şi a pisicii-mamă de a face o vizită la vecinii bulgari, să le admirăm cetăţile rămase de pe vremea turcilor. Dară să purcedem întru călătorie…

Am plecat de acasă devreme. Suficient de devreme pentru cineva care se dusese la culcare la 3 noaptea, după ce mai terminase un sezon din Heroes (parcă aşa să zic că a fost…). Aveam în plan să trecem cu bacul pe la Calafat şi aşa a rămas până la sfârşit. În portul Calafat, am căscat bine ochii la birocraţie: prima taxă, 25 lei pentru folosirea căilor de transport ale portului, adica 2 metri, de la un ghişeu la următorul, unde am plătit a doua taxă: taxa de traversare a Dunării, 80 lei pentru maşină şi un pic sub 10 euro de persoană. Eram patru persoane, aşa că faceţi şi voi un calcul.

Exact când am ieşit din vamă sosea unul dintre cele două bacuri, cel mare, în speţă. Apoi am aşteptat două ore să vină şi cel mic, deoarece pe primul lucrau români şi ei nu treceau Dunărea cu ditamai bacul ducând doar autoturisme. În astea două ore mi s-au sterpezit dinţii de la mere verzi, nu neapărat şi acre, şi am dormit chinuită pe bancheta din spate. Apoi ne-am urcat pe bacul număru’ 2 şi ne-am lăsat purtaţi de curent, cu vântul prin pene :)) La bulgari, aceeasi poveste ca la noi, ne-au rupt la taxe (bine, ei nu o aveau pe cea cu folosirea căilor de transport, dar trebuia să cumpărăm buvignetă)

Şi gata, ne văzurăm în Bulgaria. La intrarea în Vidin am înţeles ce înseamnă cu adevărat ghetoul: blocuri de 10 etaje, văruite într-un alb-gălbui scorojit, numerotate cu cifre de-o şchioapă, de se puteau vedea şi de pe malul românesc. Periferia Vidinului mi-a amintit de nişte triste oraşe de pe la noi, în speţă cele miniere, de pe Valea Jiului. Centrul oraşului şi faleza însă sunt demne de un oraş european. Au fost momente, pe când mă plimbam cu familia mea, când nu m-am putut să nu mă gândesc că în România nu am văzut nici un oraş riveran care să arate astfel.

Nenorocirea la bulgari e că au o mentalitate ciudată, rudă cu a noastră. Sunt leneşi. La ei se construiesc case minunate lângă dărăpânături. Locuri de joacă lângă vegetaţie luxuriantă în chiar mijlocul oraşului, necroloage prinse în pioneze de trunchiurile copacilor, frunze uscate nemăturate de zile întregi şi în general o mizerie nemaiîntâlnită pe nicăieri.

Dar oamenii ăştia ştiu ce înseamnă să-ţi trăieşti viaţa. Terase la fiecare colţ de stradă, restaurante pe faleză, mai multe sedii de bănci decât a văzut Craiova vreodată şi absolut toţi ies din case după ora 6 seara să se plimbe şi să cineze în oraş. În prima zi am fost surprinsă să constat că după lăsarea întunericului nu am zărit lumină la nici unul dintre etajele clădirilor pe lângă care am trecut. Bulgarii fie trăiesc în subsolurile caselor, fie petrec mult timp pe stradă.

Pentru ochii curioşilor, poze găsiţi aici şi aici

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s