Gânduri despre Timişoara

M-am mutat în Timişoara din februarie. Mi-am luat la revedere de la prieteni şi familie, mi-am pus coada pe spinare şi dusă am fost în Banat, căci degeaba e Banatul fruncea când Oltenia e mincea 😀

Pe aici, toate bune şi frumoase, parcă e stat în stat, dar să-mi fie cu iertare, oamenii de pe aici sunt cam nebuni:

  1. Vecinii de la bloc mă ameninţă că-mi înţeapă roţile maşinii sau îmi sparg parbrizul.
  2. Regulile de circulaţie nu se respectă (ce-s ălea?!)
  3. Semafoarele pentru pietoni sunt invizibile (ce-s ălea?!), iar pietonii traversează pe unde vor ei, când vor ei.
  4. Oamenii ăştia pe aici vorbesc de cafă (cafea), facultă (facultate), papuci (pantofi) şi în general au un vocabular aparte, specific lor (ce ziceam mai devreme că Timişoara e stat în stat?)
  5. Primarul lor le-a plantat palmieri prin centru.
  6. Studenţii vor în internship în firma ta, dar habar nu au cine eşti şi cu ce te ocupi.
  7. Candidaţii aplică la posturile vacante, iar dacă îi suni să-i programezi la interviu în aceeaşi zi sunt deja angajaţi la concurenţă.
  8. Sunt 4-5 bancomate ING în tot oraşul si doar 2 Rompetroluri. Săracilor.
  9. Toţi oltenii sunt manageri în Banat 😀

That’s it for now folks! Bine v-am regăsit 🙂

Alegerea Louisei

Şiii… s-a terminat povestea mea 🙂 Evident, până la finalul acestui capitol Louise va face o alegere, iar aventurile ei se termină deocamdată aici. Noi vom rămâne împreună însă, deoarece trebuie să aflăm care va fi alegerea Patriciei 🙂

Capitolul 10: Puterea celor 3

Lorena era conştientă că nu era precum alte tinere de aceeaşi vârstă. În fanteziile ei nu mai era salvată de un Făt Frumos. Fanteziile ei erau întunecate. În special acum. Se obişnuise să fie mereu pe fugă, să lupte. În funcţie de oponent, fie că sfârşea prin a fi deasupra sau nu, şi cât de primal era atacul, însăşi lupta era cel mai puternic afrodisiac. Să fie salvată? Jenant. Ar fi însemnat că nu ar fi reuşit. Salvarea era pentru domniţe, iar ea nu era nici pe departe una. Era o afurisită de Fiică.

Deşi aparent avea nevoie ca cineva să le reamintească asta hormonilor săi. Ploaia continua să cadă deasupra ei în rafale îngheţate în timp ce târa un Alex inconştient departe de locul în care autovehiculul, în care se aflaseră până acum câteva minute, derapase. Se îndoia însă că hainele ei erau în totalitate umede din cauza ploii. Scrâşni din dinţi şi continuă să sufere în tăcere. De ce trebuise să se întoarcă şi să o salveze? De ce trebuise să fie el cel care o salva întotdeauna?

Misiunea fusese simplă. Planul, cel puţin. Tatăl o trimisese să îi aducă la el pe cei trei experţi CoalPoint aflaţi în Johannesburg, dar Lorena era una singură, iar ei se luptaseră. Unul dintre bărbaţi căzuse primul. Îşi frânsese gâtul alergând pe scări, în timp ce Alex şi femeia încercaseră să-i distragă atenţia. În timp ce se apăra de atacul lor coordonat, îl împinsese pe bărbat într-un zid, tăiându-i răsuflarea pentru câteva clipe, apoi îi zdrobea ţeasta de podea nenorocitei aceleia ce îndrăznise să riposteze. Când ceaţa roşie i se ridicase de pe ochi, realizase că singurul expert pe care îl mai avea în viaţă era un specialist în armament care se afla la centrul de gestionare a situaţiilor de criză doar pentru a corobora inventarul pagubelor cu lista primită de la superiorul lui. Alexander Knight nu era omul e care Tatăl avea nevoie. Iar ea nu avea nevoie de dezastrul în care se afla.

Darren Connolly apăruse de nicăieri în spatele maşinii pe care Lorena o piratase şi furase şi îi împuşcase roţile, aruncând-o pur şi simplu de pe carosabil. Era o minune că nu-şi rupsese vreun membru; desigur, nu la fel stăteau lucrurile şi pentru Alex. Atârna pe umărul ei asemenea unei păpuşi de cârpe, aproape mort. Apropierea lui de ea, chiar şi involuntară, o făcea să se simtă claustrofobică. Singura fiinţă umană a cărei atingere o tolera era Tatăl şi asta doar pentru că aşa îi era înscris în codul genetic. Toată această situaţie în care era obligată să ajute pe altcineva în afară de ea însăşi era mult în afara zonei de confort. Puţinele cunoştinţe medicale pe care le deţinea îi confirmaseră că Alex avea să fie în regulă, în cele din urmă, dacă îl pompa cu antibiotice şi perfuzii; observându-l luptându-se astăzi înţelesese că dorinţa lui de supravieţuire depăşea instinctul de conservare. Alexander Knight era un bărbat care avea pentru ce să lupte. Motivaţia lui era reală, spre deosebire de a ei, care ucidea, răpea şi tortura doar pentru că voia să-şi impresioneze Tatăl.

Clătină din cap, încercând să-şi adune gândurile. Nu era o idioată. Dacă se gândea bine la toate calităţile cu care fusese înzestrată, s-ar fi putut chiar considera un geniu. Dar nu era umană. Nu era perfectă, precum Louise. Şi nici nu îi trecuseră neobservate privirile pierdute în gol ale Tatălui său de fiecare dată când se gândea la ea. Lăsă furia îndreptată către disfuncţionalitatea familiei sale să-i arate calea pe care ar fi trebui să o urmeze de aici încolo.

 

Louise se trezi dintr-o dată, tâşnind dintre aşternuturi ca arsă. O palmă şi-o trecu peste faţă, în timp ce pe cealaltă şi-o apăsă peste piept. Bubuitul nebun al inimii sale îi răsuna puternic în urechi, spărgând liniştea stranie a încăperii. Trupul începu să-i tremure numai amintindu-şi frânturi din visul pe care tocmai îl avusese, încă mai putând să-i simtă pielea alături de a ei. Privi cu dezgust aşternuturile şi începu să tragă de capătul cearceafului, dezvelind salteaua. ‚Ar trebui să le ard’, gândi ea, frustrată. Se mustră pentru că îşi permisese să se gândească la Alex înainte de a se duce la culcare. Era căsătorită cu Darren, îndrăgostită de el! Nu deţinea controlul viselor sale, dar nici nu era un lucru obişnuit ca acestea să apară şi să fie atât de reale. În plus, se dovedea încă o dată cât de lipsită de scrupule era.

Aruncă cearceaful în coşul pentru rufe murdare şi aşternu altul peste saltea, aranjând pernele cu grijă. Inspiră şi expiră de câteva ori; sub nici o formă nu avea să mai poată adormi la loc. În nici un caz după un astfel de vis…

Se aşeză cu grijă pe marginea patului, ca şi cum ar fi fost un obiect de origine extraterestră. Singura metodă de a-şi şterge visul din minte era să-şi amintească cum ajunsese să se culce cu Alex. Cum evoluaseră de la colegi şi prieteni la amanţi şi confidenţi. Iar acum, nu mai rămăsese nimic din ei.

O sărutase într-o seară, pe când Louise aţipise pe canapeaua din living. Intenţionase să fie un sărut trecător, pe frunte, dar în timp ce se aplecase deasupra ei, buzele Louisei îl chemaseră, fredonând un cântec de sirenă. Suprins de deşteptarea ei neaşteptată şi întrebat de ce făcuse asta, bărbatul răspunsese simplu:

– Nu ştiu.

Fruntea Lousei se încreţise a neîncredere. Se ridicase în şezut, strângându-şi genunchii la piept, şi îi făcuse semn să ia loc lângă ea, pe canapea.

– Alex, ce se întâmplă cu noi? Adică, pot să înţeleg glumele nepotrivite, dar să mă săruţi în somn… Asta nu e în regulă, chiar şi pentru tine.

– Ştiu.

Louise nu putuse să se oprească din zâmbind, auzindu-l:

– Te sperie? Orice ar fi lucrul acesta dintre noi? Sau eu? Eu sunt cea care te sperie?

Alex o privise, mijindu-şi ochii, şi gândindu-se foarte serios la cuvintele ce urmau să-i iasă pe gură.

– Cu siguranţă nu eşti tu cea care mă sperie, conchisese el.

Întrebările ei îl luaseră prin suprindere. Se aşteptase ca Louise să ţipe, să-l îmbrâncească, să-l înlăture de lângă ea, în nici un caz să-l oblige să răspundă la cele 20 de întrebări năstruşnice ale ei.

– Ei bine, va trebui să încetezi, adăugase ea. Nu e corect.

Se ridicase de pe canapea, întreptându-se către ieşire, iar bărbatul ştiuse că dacă i-ar fi permis să-l îndepărteze din viaţa ei, regretul şi remuşcările nu i-ar mai fi câştigat niciodată un loc în apropierea Louisei.

Mai repede decât ar fi putut clipi, Alex o ţintuise de uşă înainte ca degetele ei să atingă clanţa şi îi şoptea în ureche:

– Pot să fac ceea ce vreau, când vreau, cui vreau, Louise. Nu am de gând să mă opresc doar pentru că tu crezi că nu este corect.

Femeia îl privise cu ochi neîncrezători. Cu siguranţă, aceasta nu era reacţia pe care o aşteptase de la el.

– Nu este corect faţă de el.

– Dar el nu este aici, nu-i aşa? Niciodată nu este.

Îi permisese să rămână în seara aceea. Se afundase sub cuverturi, iar el se aşezase confortabil deasupra lor, privind-o cum aluneca în lumea somnului. Îi promisese că nu o va mai săruta; Louise alesese să-l creadă pe cuvânt.

Alex putuse să identifice momentul exact când respiraţia ei devenise constantă şi profundă, semn că adormise în cele din urmă. Se uitase la ea cu uimire, trecându-şi vârfurile degetelor peste pometul ei, jucându-se cu o şuviţă de păr ce-i alunecase peste faţă. Mai devreme, dintr-un impuls nebunesc şi pur masculin, îşi riscase gratuit relaţia cu femeia pe care o iubea. Desigur, Louise era căsătorită cu Darren şi îndrăgostită de Marius şi, din câte îşi putea da el seama, mai mult decât ceea ce îi oferea deja – prietenie –, femeia nu putea să rupă din sine. Se mulţumea însă şi cu atât. Pentru că prietenia ei era a lui şi a nimănui altcineva. Poate că îşi dăruise inima şi trupul altor bărbaţi înaintea lui, dar mintea ei, bunătatea, candoarea şi toate secretele ce o făceau irezistibilă celorlalţi, erau ale lui. Înconjurându-i talia cu braţul, Alex o trăsese mai aproape de el şi i se alăturase în lumea somnului.

 

– Uită-te la mine. Uită-te la mine, acum!

Încăperea în care îl ţineau închis era curată şi iluminată puternic; primea mâncare de 2 ori pe zi şi îl scoteau să ia aer, într-o curte interioară, o oră în fiecare zi, timp în care îi schimbau aşternuturile şi prosoapele. Dacă nu ar fi fost gardienii şi armele lor ostentative, Alex s-ar fi putut bucura de răpirea aceasta, comparând-o cu o vacanţă. Cu excepţia primei zile, în care i se făcuse un control medical amănunţit şi i se luase sânge, fusese lăsat în plata Domnului. Lorena îl vizitase de câteva ori, mai mult pentru a-şi omorî propria-i plictiseală, dar în rest, Alex putuse să memoreze fiecare centimetru din celula lui şi să-şi şteargă din memorie toate acele ce-ar fi fost dacă. Dacă nu ar fi vrut atât de mult să-i dovedească Louisei că este bărbatul potrivit, sau lui Marius că este omul potrivit sau dacă nu s-ar fi aflat în centrul de comandă din Johannesburg la momentul nepotrivit. Ce-ar fi fost dacă ar fi întârziat 10 minute în dimineaţa aceea la serviciu sau dacă ar fi murit în locul colegilor săi.

Însă, cel mai mult, nu ar fi vrut să ştie că o răpiseră şi pe Louise. Lorena nu-i spusese nimic şi nici el nu încercase să obţină informaţia asta de la ea, dar într-una din zilele în care se întorcea din curtea interioară, privirea sa periferică surprinsese o străfulgerare, un corp ce abia se mai împotrivea, un ţipăt strangulat şi ochii ei atât de verzi implorându-l să facă ceva. Ulterior, abandonat în camera sa, Alex încercase să se convingă de faptul că mintea îi jucase feste, că Louise se afla în siguranţă în Tete, în braţele lui Marius, dar inima lui îi spunea altceva. Iar inima lui nu-l înşelase niciodată atunci când venise vorba de Louise.

Pielea ei era ternă şi îşi pierduse elasticitatea, iar părul ei buclat era acum lipit de scalp, nespălat de cel puţin o săptămână. Cămaşa de spital abia îi acoperea trupul mărunţit şi putea ghici vânătăi alunecând spre interiorul coapselor ei. Nu trebuia să-i ridice tivul rochiei pentru a-şi verifica teoria.

Ochii ei mari vorbeau mai puternic decât o mie de cuvinte. Ar fi vrut atât de mult să traverseze spaţiul dintre ei şi să o strângă în braţe, dar nu era vrednic de ea.

– Eşti bine?

Curios, întrebarea asta îi traversase gândurile de sute de ori de când o văzuse prima dată încarcerată, dar nu el rostise cuvintele. Louise îl privi zâmbind.

– Nu eu ar trebui să te întreb asta?

– Nu eu arăt ca şi când aş fi văzut o fantomă, replică ea.

Adio, bun simţ. Alex o trase spre el şi o strânse atât de tare în braţe, încât putu să jure că îi auzi coastele cedând. Se potrivea acolo. Se potriveau împreună.

– Am încercat să evadez, mărturisi ea. De câteva ori, chiar, continuă ea şoptit, mai ales de când am aflat că eşti aici.

Alex nu încercă să o preseze să continue. Ştia prea bine de ce nu reuşise. Pentru că o prinseseră la timp, pentru că o loviseră şi o ameninţaseră. Pentru că îi ameninţaseră lui viaţa.

– Ce vor de la noi, Lou?

Femeia clătină aproape imperceptibil din cap, mişcarea aproape sleind-o de puteri; Alex îi simţi răsuflarea fierbinte pe gât şi aproape îşi pierdu minţile.

– Nu pe tine te vor, mărturisi ea. Evident, au avut nevoie de tine pentru a-l convinge pe Marius să-şi trimită cel mai bun agent pe teren, iar acum că mă au…

Se aplecă să o privească cu adevărat de când intrase în camera lui. Ştia că nu era încă o tentativă de evadare, Louise nu ar fi pierdut niciodată timpul dacă vieţile lor s-ar fi aflat în pericol, şi mai ştia că sunt supravegheaţi îndeaproape, altfel cineva ar fi intrat până acum în celulă să-i despartă.

– De ce te-ar vrea tocmai pe tine, Louise? Au distrus complet laboratoare ale CoalPoint, au ucis echipaje întregi. Proiectezi arme de distrugere în masă, nu eşti Dumnezeu.

Inocenţa lui aproape că îi frânse inima Louisei.

– Te iubesc, Alex. Ştii asta, nu?

Se aplecă să o sărute, dar ea îl opri, împingându-l uşor în piept. Sărutările lui Alex erau doar ale ei, nu ale tuturor celor care îi urmăreau acum din spatele monitoarelor. Dragostea lui era colacul ei de salvare.

Făcu un pas înapoi, smulgându-se din îmbrăţişarea lui. Bărbatul o privi nedumerit.

– Ce…?

– Ţi-ai pus gorilele să mă taie, să mă înţepe, să mă golească de sânge, să mă violeze până mi-am pierdut vocea ţipând să ai milă, Andrew. Nu o să-mi iei liberul arbitru. Nu o să mă forţezi să-l folosesc pe Alex pentru a-ţi atinge tu ţelurile. Dacă vrei copilul meu, vino aici şi fă-l!

 

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva  vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.

– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.

Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase aproape 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.

– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.

– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?

– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.

Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.

– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.

– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.

– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.

– Plămânul artificial organic.

– Nu e contradicţie în termeni?

– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.

– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.

– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.

– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.

– Ai grijă de tine, Pat.

Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Intelligence

My baby is back!

Josh Holloway îl interpretează pe Gabriel Vaughn, un fost soldat Delta Force, veteran de război, care se oferă voluntar off-screen pentru implantarea în propriul creier a unui super cip top secret. În timp ce operaţia aceasta nu-i aduce nici o îmbunătăţire de natură fizică, din punct de vedere mental personajul nostru devine „noul pas în evoluţia spionajului”, un fel de super-calculator capabil să discearnă şi să decidă, conectat în direct la toate reţelele de informaţii. Cum anume se conectează la aceste reţele şi cum îşi filtrează informaţia nu ne este prezentat exact, dar cea mai mare abilitate a lui Gabriel este aceea de a „proiecta” (rendering) o anumită scenă de investigaţii. Ceea de ne ajută să înţelegem că Intelligence nu face referire la „inteligenţă superioară”, ci, mai degrabă, la ceea ce înseamnă să poţi dobândi informaţiile potrivite şi cum să le aplici.

Numit erou, dar considerat nesăbuit şi câteodată insubordonat de către şefa sa, Lilian Strand (interpretată de Marg Helgenberger, Catherine Willows din „CSI”), este plasat în grija unei agente a Serviciilor Secrete americane, Riley Neal (Meghan Ory, Ruby/Red Riding Hood din „Once Upon a Time”), a cărei misiune este să-l ţină în viaţă cu orice preţ. Motivul? Gabriel e badass fără să-ţi facă fundul arşice. Poate privi oamenii din jurul său, scanând chipurile şi accesând toate datele disponibile despre o anumită persoană, atât timp cât aceste date se află în reţeaua informatică. Toate device-urile conectate la internet fac parte din arsenalul lui. Datele video apar sub forma unor proiectări holografice prin care Gabriel se poate deplasa; aşa numita cyber-randare. Chiar dacă nu ştim cum anume face asta, metoda de prezentare este cu siguranţă câştigătoare.

Alt plus îl reprezintă veşnica formulă a partenerilor din filmele/serialele de acţiune: Gabriel şi noua sa gardă de corp îşi consolidează relaţia prin persiflare, mereu prezenta tensiune sexuală şi salvarea reciprocă a pielii în timpul situaţilor de criză. Cu toate acestea, chiar dacă acest aspect al poveştii este atât de previzibil, interpretarea lui Josh Holloway (Sawyer din „Lost”) este excepţională, iar personajele interesante şi credibile.

riliel

Pe lângă Josh, Meghan şi Marg, din distribuţie mai fac parte John Billingsley (Dr. Phlox din „Enterprise”), Lance Reddick (Phillip Broyles din „Fringe”), Peter Coyote şi Zuleikha Robinson (Jazira din „Hidalgo”/Ilana din „Lost”).

Fiind un serial de acţiune, o bună parte din scenariu este consumată pe scenele cu bătăi şi împuşcături, fără să fie, însă, prea grafice şi prea dese. Episoadele prezintă personajele, le lasă timpul de a se dezvolta pe sine şi povestea şi reuşeşte, făcând paşi de bebeluş, să explice abilităţile lui Gabriel fără a te îngropa sub un maldăr de idiomuri de specialitate IT. Din păcate, cineva de acolo, din America, a considerat că nu sunt suficienţi oameni pasionaţi de „Intelligence”, serialul fiind anulat după doar primul sezon. Dacă doriţi să urmăriţi un serial în care să nu investiţi prea mult timp, cele 13 episoade sunt mai mult decât suficiente şi, lucru foarte important, au sens, spre deosebire de alte seriale asemănătoare.

Obsesia săptămânii: Salute

Melodie mai feministă nu am mai auzit de multă vreme. Noul pop grup british Little Mix face o treabă extraordinar de bună, iar fetele astea au nişte voci incredibile. Deşi versurile nu vorbesc despre o operaţie pe creier, ca întotdeauna, cuvintele deţin puterea:

You think we’re just pretty things/You couldn’t be more wrong/(We’re standing strong, we carry on)/Knock us but we keep moving up/Can’t stop a hurricane, ladies it’s time to awake!

Snowflakes in May

Yup, am făcut-o si pe asta. Mi-am cumpărat de aici un set de primer şi top coat UV. Lampa UV am achiziţionat-o de la unul dintre magazinele care vând produse low end pentru nail art şi m-am pus pe treabă.

Manichiura semipermanentă rezistă de aproape 3 săptămâni pe unghii, cu o uşoară estompare a luciului lacului de unghii, pe când sclipiciul şi decal-urile s-au ciobit după 3-4 zile.

Nuanţa de albastru este o ojă normală din gama The One de la Oriflame, aplicată direct peste primer. Am aplicat lacul incolor UV şi mi-am copt degeţelele 3 minute la lampă. Am plusat cu decal-uri (abţibilduri pentru unghii) şi un lac cu sclipici, nuanţa Sparkle, de la Miss Sporty, pe care o puteţi achiziţiona de la eMag.

Alegerea Louisei

Laptop nou, oameni dragi. Deci, capitol nou 🙂

Capitolul 9: Nepământeanul copil

 

Ucide.

Ascunde.

Distruge.

Tăcerea devenise cântecul ei de leagăn. Chemarea aceea tandră fusese lucrul care o adusese înapoi de pe tărâmul celor dispăruţi, care îi vorbea numai ei şi care o liniştea. În tăcere nu exista nici durere, iar durerea fusese unica ei constantă zile în şir, până când Louise încetase să mai numere clipele. Iar din tăcere nu izbucneau nici trecutul şi nici visele. Nici gemete de durere şi nici ţipete de furie. Întâmpinase tăcerea şi se lăsase acceptată de ea. Atât de liniştită şi de senină, tăcerea fusese singurul lucru pe care nu i-l putuseră lua.

Asta era ceea ce înţelegea acum Louise cel mai uşor, singurul lucru pe care îl mai recunoştea. În afară de întunericul pătrunzător, tăcerea era doar celălalt companion care nu se dezlipise de ea în tot acest timp. Cadenţa apăsată a paşilor ce se apropiau de temniţa ei, foşnetul crengilor lovind zăbrelele ferestrei dincolo de ziduri şi frigul care îi amorţea trupul în întregime… Toate aceste lucruri, micile ei bucurii acum, erau liniştitoare, vindecătoare, dar nu la fel de mult precum tăcerea. Prietena aceasta incoruptibilă de ceilalţi rămăsese unicul lucru care nu o părăsea în nici o seară, când nimeni nu se aventura să-i tulbure somnul.

Tăcerea venea întotdeauna învăluită în întuneric, înfăşurând-o ca într-o pătură. Louise fusese încolţită, capturată şi torturată. Pentru ceilalţi, era doar o curiozitate nepământeană, ceva cu aspect uman, care-i păcălise atâţia ani. Pentru asta, primea la schimb zâmbete mulţumite şi mâini însângerate. Ţipete şi durere, întuneric şi tăcere. Nu singurătate şi nici milă. Încăperea în care o ţineau atunci când nu experimentau pe ea era scundă şi îngustă, un fel de cavou luminat doar printr-o fereastră zăbrelită, cu pereţi goi şi podele reci. Zidurile cuştii sale îi provocau în fiecare noapte frisoane, iar Louise ştia prea bine că nu exista nici un motiv să i se permită un strop de căldură. Căldura însemna un început de simpatie, iar simpatia putea fi atât de uşor convertită în milă. De la milă la îndurare mai era doar un pas, iar Andrew nu mai voia să-i arate niciodată îndurare.

O săgetare îi traversă braţul stâng, destul de puternic încât să uite de celelalte răni. Să verifice restul leziunilor mai grave ar fi fost inutil, deoarece sub nici o formă, în starea în care se afla, Louise nu ar fi putut accelera procesul de vindecare. Capsula de plutoniu care o alimenta cu energie îi fusese îndepărtată încă din primele momente ale încarcerării sale, iar acum abia mai funcţiona la minimum. Dacă nu ar fi durut-o fiecare oscior din trup, probabil că ar fi pufnit-o râsul. Era umană, poate mai mult acum decât ca altădată, iar ei continuau să o disece şi să încerce să găsească o explicaţie pentru existenţa ei când o despuiaseră de tot ce o făcuse specială înainte.

Ştia că mai fuseseră alţii înaintea ei, le adulmecase esenţa întipărită pentru totdeauna pe pereţii carcerei sale, dar ştia, de asemenea, că ea era cea care petrecuse cel mai mult timp închisă în încăperea aceea. Louise refuza să simtă milă pentru ei; încercările la care fuseseră supuşi le frânseseră spiritul, dar, cumva, găsiseră o cale de scăpare. Ea era încă aici. Capul îi atârnă pe umeri, iar femeia se forţă să-l proptească de perete. Ştia că urmau să vină pentru ea. Trecuse aproape o zi întreagă şi nu o scoseseră încă din întunericul în care o aruncaseră. Se întrebă ce îi mai pregătiseră acum. Depăşiseră demult proba lipsei hranei şi a apei. O lăsaseră 3 zile fără apă şi aproape o săptămână fără mâncare înainte de a-şi pierde conştiinţa şi nu fuseseră deloc încântaţi să descopere că, cel puţin, în aspectul acesta, era la fel precum ei. Apoi începuseră să-i prelueze grefe de piele şi reacţionaseră ca şi când ar fi câştigat premiul cel mai mare la loterie. Epiderma Louisei se reconstruise în câteva zile; la fel de repede îi crescuse la loc şi părul pe care ei i-l tăiaseră în ciuda protestelor ei mute.

Se simţea slăbită, iar starea aceasta căreia nu i se putea opune se înrăutăţea pe zi ce trecea. Dacă s-ar fi pus şi numai pentru o clipă în pielea torţionarilor săi, Louise ar fi avansat la recoltarea de organe, dar gândul îi întoarse stomacul pe dos şi se forţă să-şi schimbe direcţia gândurilor. Ştia că nu mai dispunea de suficientă energie nucleară încât să-şi duplice un organ în cazul în care unul dintre ele ar fi încetat să mai funcţioneze. Să se gândească la oamenii de care îi era dor? Mai bine s-ar fi gândit la o soluţie să iasă din situaţia asta, pentru că pe oamenii de care îi era dor îi dezamăgise şi nu mai putea face nimic pentru a îndrepta asta.

Marius o lăsase să se întoarcă în Europa doar pentru că îi servise minciună după minciună şi profitase de sentimentele lui pentru ea pentru a obţine ceea ce-şi dorise. Iar Alex? Pierdut pentru totdeauna pentru că nu ştiuse ce să facă. Planul fusese atât de simplu. Trebuia doar să achiziţioneze o rezervă nouă de plutoniu de la furnizorul ei obişnuit şi să se întoarcă la centru de comandă din Johannesburg. Putea să-l găsească şi singură pe Alex, nu avea nevoie de Darren. Şi totuşi… Se încruntă în întuneric, încercând să-şi amintească ce anume o convinse să facă drumul până la Londra. Dar motivul îi rămase în continuare ascuns. De ce nu putea să-şi aducă aminte?

Ochii Louisei se închiseră împotriva voinţei sale. Timpul petrecut aici îşi pusese încet amprenta nemiloasă asupra ei. Se lăsă să alunece de-a lungul peretelui, sprijinindu-se în braţe, tremurând de la efort. Cu o ultimă licărire, spiritul ei unic se aprinse în ea şi i se prăvăli prin trup asemenea unei unde de şoc, devastatoare şi ucigătoare. Ţipătul i se scurse dincolo de buze fără voia ei, iar Louise realiză în acel moment că faptul că încă mai era în viaţă era mult mai periculos decât dacă ar fi murit deja. Ei aşteptau ceva. Acel ceva care continua să îi alimenteze trupul cu energie în ciuda faptului că inima îi fusese smulsă din piept, acelaşi ceva ce nu o lăsa să dispară. Îi fu ruşine şi silă de ea însăşi pentru că voia să aleagă calea cea uşoară, dacă nu putea să moară ea, atunci să moară ei.

Şi ţipetele ei răsunară apoi neîncetat în toată închisoarea.

Ore mai târziu, uşa care ducea la rezerva Louisei se deschise, iar Andrew făcu câţiva paşi în încăpere, înconjurat de raze orbitoare de lumină asemenea unui înger salvator. Respiraţia Louisei se opri câteva secunde înainte de a-şi face curaj să-l privească; înalt şi impunător, cu trăsăturile parcă sculptate în piatră, îi apărea acum drept adevăratul monstru ce era cu adevărat.

Bărbatul rămase pe loc, ţintuind-o cu privirea. Se ferise de el, ascunzându-se în umbrele încăperii, dar ochii ei furtunoşi îl urmăreau peste tot. Andrew rânji în direcţia ei. Lumina care îl învăluise mai devreme dispăruse, iar Louise realiză că uşa se închisese în urma lui. Erau doar ei doi şi întunericul. Şi mirosul acru de fecale, vomă şi sânge. Rânjetul lui Andrew se lăţi. Dintre umbre, răsuflarea întretăiată a femeii îi aminti de o pisică speriată, cu oasele încordate la maximum. Dacă ar atinge-o acum s-ar frânge?

– Cum te simţi astăzi, draga mea?, o întrebă el, întinzându-se peste spaţiul dintre ei pentru a-i atinge chipul. Mângâierea aceea nu-i aduse însă nici un strop de alinare Louisei. Îşi întoarse privirea şi îşi strânse genunchii la piept; în ciuda frigului din încăpere, degetele lui Andrew pe pielea ei străvezie lăsară urme arzânde. Apoi, de pe chip alunecară peste umărul gol şi, pentru o secundă, părură să se odihnească pe braţul ei învineţit, înainte de a se înfige în carnea sfâşiată. Ţipătul ei îi fu răspuns la întrebare.

Sângele începu să-i alunece în jos pe braţ cu o viteză ameţitoare, rubiniu şi vâscos, atât de nenatural, gheaţă şi foc laolaltă, gata să o consume. Credea că se obişnuise cu durerea, că amorţise definitiv, dar o atingere a lui şi se afla din nou acolo, în camera de tortură, cu ace înfipte în vene, în ochi, tăiată de bisturie, pătrunsă de degete străine, înmânuşate în plastic, sfâşiind muşchiul bucată cu bucată până când nu mai rămăsese nimic, decât un schelet şi un trup ce avea să se vindece. Dar ea, Louise, dispăruse. Îşi muşcă buzele până la sânge pentru a-şi înfrâna gemetele. O despuiaseră de tot ce o făcuse umană, ce rost avea să îi acorde această satisfacţie?

Andrew îşi retrase mâna, surprins de tăcerea Louisei. Întotdeauna fusese vocală, chiar şi înainte de situaţia actuală, iar el adorase reacţiile ei aprinse. Louise avea un foc lăuntric care-l mistuise atunci şi avea nevoie să-l consume şi acum. În condiţiile impuse de el.

– Nici un răspuns?, întrebă el surprins.

Inima Louisei se strânse. Cum ar fi, gândi, să-l atace pe Andrew şi să-l rupă în două aşa cum o făcuse el? Să-i asculte scâncetele de durere chemând-o la somn, să se scalde în măruntaiele lui? Dacă trebuia să meargă la baie, folosea un colţ al încăperii. Dacă îi era foame, Andrew o înfometa şi mai mult. Dacă durerea devenea de nesuportat, tortura se înrăutăţea. Şi totul era perfect normal dacă era în numele ştiinţei.

Louise se ruşină cu puterea pe care Tatăl o exercitase asupra ei. Pentru prima dată în ani, când se trezise cu Andrew şi Lorena lângă patul ei, monitorizându-i semnele vitale, realizase că pierduse controlul propriei vieţi. Tot ce făcuse Tatăl ei fusese în van.

– Nu contează, continuă el. În câteva zile ţi se va alătura un bărbat.

Vorbele lui o lăsară stearpă. Îşi privi braţul ce atârna moale în poală, dorindu-şi ca focul pe care îl simţise mai devreme să izbucnească iar.

– S-ar putea să-l cunoşti. Să ai sentimente pentru el, chiar.

Zâmbetul pe care i-l aruncă o orbi de furie. Inima începu iar să bată nebună.

– Tot ce vreau este să… Cum să îţi explic ca să-mi înţelegi planul pe care îl am pentru tine? Vreau un copil al tău, Louise. Cu el.

Atât. Atât de simplu şi apoi ar fi fost liberă. Un copil. Cu el.