Alegerea Patriciei

Capitolul 1

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.
– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.
Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase mai mult de 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.
– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.
– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?
– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.
Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.
– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.
– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.
– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.
– Plămânul artificial organic.
– Nu e contradicţie în termeni?
– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.
– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.
– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.
– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.
– Ai grijă de tine, Pat.
Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Hotelul în care se cazase se afla la câteva străzi distanţă de sediul CIPC, aşa că Patricia decise să meargă pe jos într-acolo. Energia oraşului rezona în jurul ei; sud-africanii ieşiti de la lucru creau o hărmălaie de nedescris pe străzi. Mărci cunoscute ale unor lanţuri de retail colorau parterul clădirilor, iar imagini ale unor femei caucaziene decorau vitrinele. Patricia se opri în dreptul câtorva magazine, dar rezistă tentaţiei de a intra. În ciuda faptului că zburase din State nepregătită suficient pentru aventura africană, nu se afla într-o vizită de cumpărături. Îşi urmări reflexia în câteva vitrine; se încruntă, nemulţumită. În ultimele săptămâni, fiind mereu pe drum, prin câte-o ţară aflată la capăt de lume, încetase să se mai îngrijească. Îşi promise că după misiunea aceasta urma o vacanţă pe o plajă din Hawaii, poate chiar să-şi viziteze tatăl în New Hamptons.

Apoi reflexia i se schimbă. În vitrină apăru, doar pentru o secundă, o străfulgerare. Patricia abia avu timp să-şi reinstruiască trupul să-şi amintească trainingul lui Serge, înainte de a se îndrepta cu calm către clădirea din capătul străzii. Expert în securitate, Serge Ouegnin întotdeauna discutase cu agenţii trimişi pe teren situaţii ipotetice: cum să se comporte în cazul unei lovituri de stat, dacă sunt răpiţi pentru răscumpărare, cum să se apere în cazul în care sunt atacaţi pe stradă. Nimeni nu îi instruise cum să reacţioneze în cazul în care erau urmăriţi. Nimeni nu o pregătise pe ea pentru asta.

Patricia îşi forţă mintea să afunde strada în tăcere, apoi îşi scoase telefonul mobil din buzunarul genţii şi, fără a-şi muta privirea către tastele gumate, apelă ultimul număr format. Serge nu răspunse. Iar Serge răspundea întotdeauna. Îşi strânse mobilul la piept. În afară de dispecera centrului de comandă şi de operatorul său, nimeni nu cunoştea detaliile misiunii sale.

De fapt, nici nu ar fi trebuit să se afle pe teren. Patricia Brenton fusese întotdeauna un şoarece de bibliotecă până ce se aflase, în urmă cu trei ani, la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. În timpul unei cine din cadrul unui team-building organizat pentru o echipă de analişti juniori ce lucrau pentru departamentul de Dezvoltare Biotehnologica a Departamentului de Agricultură, Patricia expusese colegilor săi cazul unui obscur savant rus. Individul în cauză încercase să îmbunătăţească pe cale biologică îngrăşăminte chimice, pe care apoi le împrăştiase peste o mică bucată de pământ pe care o deţinea în tundra siberiană. Bărbatul nu supravieţuise metodelor de interogare ale serviciilor secrete ruseşti, ce doreau reţeta noului îngrăşământ sintetic, dar pe bucata lui de pământ, presărată cu formula chimică a descoperirii sale, crescuse, pentru o scurtă perioadă de timp, o luxuriantă vegetaţie, adaptată condiţiilor de mediu.
– Ce vreau să spun, îşi apărase Patricia ideea în faţa colegilor săi, este că bărbatul acesta a descoperit, fără puterea noastră de cercetare şi fără ajutor din partea guvernului său, o adevărată fântână a tinereţii!
– Pat, a văzut cineva bucata aia de pământ?, o întrebase Roger, responsabil cu arhivarea datelor unui proiect federal de repopulare cu păstrăv a apelor lacului Michigan.
Colega lui scuturase viguros din cap, negând.
– Am citit despre asta, răspunsese ea.
– Ai citit…, contracarase altul, ducând paharul de bere la buze. Pe unul din acele bloguri infame pe care le urmăreşti, Patty?

Patricia se înflăcărase şi aproape voise să-i arunce o replică acidă – sau poate conţinutul paharului său de vin – colegului său, când Diana Spencer, partenera sa de cercetare şi poate singura persoană din întreaga echipă care nu lua în derâdere pasiunile ei ascunse, se apropiase de masă. Era însoţită de Evelyn McGregor, adjuncta asistentului Secretarului de Stat de la Agricultură. Şi Evelyn făcuse parte din mica lor echipă, însă fusese promovată cu puţin timp înainte ca Patricia să fie angajată ca înlocuitoare a ei. Diana, Roger şi ceilalţi cinci analişti lucraseră însă cu femeia ani de zile şi aveau numai lucruri de bine de menţionat despre ea.

Patriciei i se menţionase ulterior, aproape la o săptămână distanţă de acea cină, faptul că Evelyn McGregor se alăturase petrecerii doar pentru a o cunoaşte pe ea. Adjuncta asistentului secretarului de stat primea conducerea propriei echipe şi putea să aleagă singură membrii, fără implicarea unei comisii a Congresului american.
De la Dezvoltare Biotehnologică, Patriciei i se alăturase Roger. În afară de ei doi, Evelyn mai recrutase un bio-chimist şi un medic neurolog, bine-cunoscut în mediile elitiste. Trei ani mai târziu, echipa lor depăşea 50 de operativi şi acoperea activităţi pe întreg Globul. Pat şi colegii săi învăţaseră să devină diplomaţi, spioni, oratori, investigatori. Femeia nu-şi mai amintea ultima dată când se bucurase de o vacanţă adevărată, deşi îşi trăia viaţa dintr-o valiză şi în camere de hotel. Deţinea un apartament complet funcţional în Detroit, dar nu gătise niciodată în bucătăria ei, iar maşina de spălat nu fusese niciodată racordată la sistemul de scurgere.

Încercă din nou să formeze numărul lui Serge, dar se răzgândi în ultimul moment. El era doar consultantul lor în situaţii de urgenţă, legătura cu CIA-ul şi, ocazional, persoana care putea face rost de informaţii nesancţionate. Nu de puţine ori Patricia fusese chemată în biroul lui Evelyn şi mustrată pentru metodele ei de investigaţie, sugerate de Serge, în timp ce el scăpase doar o o avertizare şi o scurtă bătaie pe umăr.

Se strecură pe o alee îngustă, ce ducea către zona de descărcare a mărfii unui restaurant cu specific pescăresc, şi se ascunse în spatele unui camion. Şefa ei răspunse abia la al treilea apel:
– Brenton, ar fi bine să ai un motiv al dracului de bun, lătră ea din difuzor.
– Evelyn, sunt urmărită. Mă aflu pe o alee lăturalnică, în zona unui John Dorys în Bedford.
La capătul celălalt al liniei nu se auzi nimic o perioadă. Apoi glasul răguşit al lui McGregor, uşor acoperit de un fâşâit static.
– Patricia.

Patricia îndrăzni să-şi închidă ochii pentru câteva secunde. Nu dormise aproape deloc în timpul zborului, iar de când aterizase era un ghem de nervi. Nu avea puterea să se descurce într-o situaţie ostilă.
– Patricia?
– Sunt aici, Evelyn.
– Eşti la opt minute distanţă de mers pe jos de spitalul Bedford Gardens. Încearcă să ajungi acolo întreagă.
– Cum…?
Cum ai ştiut asta? Cine eşti? Măcar te cunosc?
Nu întrebările pe care ar fi trebuit să le adreseze lui Evelyn McGregor la 4 dimineaţa pe fusul coastei de est.
– Geolocaţia, Patricia. Încearcă să rămâi în viaţă; voi trimite o echipă să te extragă. Rămâi întotdeauna în zone populate. Dacă voiau să te ucidă, ai fi fost moartă până acum.

Apelul se deconectă, iar femeia încremeni câteva clipe în semi-întunericul aleii, ascultând cum lăzile cu peşte erau descărcate din camion, înainte de a fi urcate pe nişte cărucioare şi duse în restaurant. Lângă tomberon erau chitite câteva cutii de lemn, iar Patricia aranjă două dintre ele astfel încât să se poată aşeza. Şefa ei era o femeie cu resurse şi o putere de convingere pe care Patricia nu o mai întâlnise la nimeni altcineva, dar aflată pe un continent diferit şi despărţită de Evelyn de un ocean, chiar nu îi mai păsa de ordinele acesteia. Se descălţă de pantofii grei, ce-i stâlciseră degetele o zi întreagă, aşezându-i cu grijă lângă ea şi îşi trecu breteaua genţii peste gât, strângând-o într-un final la piept. Evelyn avusese dreptate într-un singur aspect; oricine ar fi fost persoana care o urmărea, dacă şi-ar fi setat să o ucidă, ar fi ucis-o deja.

În şezut, cu capul sprijinit de metalul tomberonului, strângându-şi geanta la piept şi mobilul în mână, Patricia Brenton, Agent Special al Guvernului Statelor Unite ale Americii, adormi, după mai bine de 48 de ore de când era trează.

Anunțuri

Soarta Furiosului

Fusei la F&F 8 sau, la cum i se zice în mod oficial, Soarta Furiosului (The Fate of the Furious). Nu intru în detalii, deoarece deşi ne aflăm la al optulea episod al sagăi Fast and Furious, povestea este aceeaşi: Toretto şi trupa trebuia să execute o misiune imposibilă, folosind maşini pentru a fura ceva la care nu era nevoie să folosească maşini.

Plot twistul se află în faptul că, aparent, Dominic Toretto se întoarce împotriva „familiei”, iar pentru a fi adus pe calea cea dreaptă, Deckard Shaw (my baby Jason Statham), schimbă macazul şi devine bun. Ce v-am zis? Plot twist!

De ce să vă duceţi să vedeţi filmul ăsta la cinema:

  • e primul film din serie care are în distribuţie 2 actriţe deţinătoare ale unui premiu Oscar (Charlize Theron şi Helen Mirren), iar treaba asta se simte.
  • pentru că interacţiunea dintre Deckard Shaw (Statham) şi Luke Evans (The Rock) face tot deliciul.
  • Scott Eastwood mhmhm 😀
  • pentru că e foarte mişto şi nu o să vă pară rău de banii pe care îi veţi da pe bilet.
  • Jason Statham ❤
  • pentru că pe lângă Missandei, l-au mai adus şi pe Tormund din Game of Thrones

În acelaşi timp, nu vă aşteptaţi ca acţiunea/povestea să aibă vreun sens. Şi nici dialogul nu e foarte elevat.  Dar îşi va atinge scopul de a vă distra. Am menţionat cât de minunat poate să fie Jason Statham? Actorul britanic are mai multă carismă decât pot folosi producătorii şi încă nu s-a născut regizorul care să-l poată folosi la capacitatea lui maximă.

Pe final vă las cu un mic exemplu al relaţiei de dragoste şi ură dintre Tumblr şi franciza F&F 🙂

Alegerea Patriciei

„Alegerea Patriciei” face parte din acelaşi univers ca şi „Alegerea Louisei”, iar naraţiunea se desfăşoară asemenea celei din prima carte, necronologic.

Prolog

„Every good occupation deserves a resistance.” – Miles Matheson (Revolution)

Roşcat tern şi albastru spălăcit. Atât de contrastant în comparaţie cu nuanţele vibrante ale bărbatului aflat de cealaltă parte a piscinei. Negru strălucitor şi albastru pătrunzător. Îi simţise privirile sfredelindu-i ceafa încă de dăduse prima oară cu ochii de el. Şi nu găsise un singur lucru îngrozitor la el. De fapt, dacă era în totalitate sinceră, o încânta atenţia tăcută pe care i-o acorda.

Îl întâlnise în prima zi, la recepţie. Se împiedicase de cureaua genţii de călătorie şi înainte de a atinge podeaua, braţele lui o învăluiseră în protecţia lor tandră, întrerupându-i căderea. Clişeul tipic american, nu? Fata întâlneşte băiatul, băiatul salvează fata, fata se îndrăgosteşte de băiat. Doar că interacţiunea lor se oprise acolo. Băiatul se asigurase că fata se află în siguranţă, apoi se încruntase, albastrul ochilor lui devenind şi mai întunecat. Patricia nici nu apucase să-i mulţumească înainte ca el să dispară. Dar numai temporar, deoarece în zilele următoare îl întâlnise peste tot prin hotel sau prin sătuc: când cobora dimineaţa la micul dejun, îl vedea îndreptându-se către piscină; când se ducea la piscină, îl zărea alergând pe aleile parcului; când ieşea la plimbare cu colegii, o surprindea dintr-un cotlon întunecat, şoptind în telefonul mobil.

– Ar trebui să te duci să vorbeşti cu el.
Patricia se întoarse brusc către colega sa, Diana, ridicând o sprânceană în loc de răspuns.
– Nu te arăta surprinsă, chicoti cealaltă femeie. Eşti transparentă, Patty. Îl vrei. Şi cred că şi el te vrea la fel de mult, dacă ar fi să judec după privirile pe care ţi le tot aruncă de două zile încoace. Apoi suspină, trecându-şi o palmă peste faţă, ştergându-şi sprâncenele de apă. Ce-aş mai vrea să se uite un bărbat aşa la mine.

Problema Dianei, ponderă Patricia, era faptul că era căsătorită cu un bărbat care, deşi o iubea foarte mult, care nu uita nici o aniversare sau zi de naştere, care îi trimitea flori sau cadouri la birou şi care o scotea în oraş cel puţin o dată pe săptămână, adoptase atitudinea bărbatului de vârsta a doua care îşi iubeşte soţia, dar nu îşi iubeşte femeia. Iar Diana, apropiindu-se vertiginos de 40 de ani, doar ce realizase că viaţa ei abia acum începe.
– În regulă atunci, continuă ea. Mă duc să mă culc.

Patricia încuviinţă, incapabilă să rostească un cuvânt, dar rămase în continuare pe loc, bătând apa cu palmele. Dacă Diana pleca, ar fi rămas singură cu el. Doar ei doi şi întinderea de apă, iar gândul acesta o încântă şi o sperie în egală măsură. Îndrăzni să-i arunce o privire furtivă peste umăr, dar bărbatul nu mai era in postul lui de observaţie. Stătea în picioare, pe marginea piscinei, picăturile de apă alunecând de-a lungul pieptului, braţelor şi gambelor lui. Slipul i se lipise de corp, ca o a doua piele, iar Patricia abia reuşi să-şi suprime un geamăt. Ok, Diana avea dreptate; îl dorea cu toată fiinţa ei. Apoi el îi întoarse spatele, îşi luă prosopul de pe marginea şezlongului şi intră în clădire.

Femeia îşi simţi visele şi dorinţele distruse asemenea unui castel de cărţi ce se prăbuşea. Evident, puterile ei telepatice nu funcţionaseră. Dacă repeta iar şi iar în gând Vino şi ia-mă, fă-mă femeia ta, nu ar fi rezolvat nimic nici într-o sută de ani. Bărbaţii – iar acest bărbat nu făcea excepţie, bineînţeles – sunt creaturi simple, cu o minte rudimentară. Ei nu ţi-ar anticipa nevoile nici dacă le rosteşti clar şi răspicat. Iar Patricia nu făcuse asta. Patricia se mulţumise să admire de vis-a-vis, un manechin într-o vitrină, pentru că Patricia nu era genul de fată care să intre în magazinul care vindea genul de vise pe care le avea, să spună Ştiţi ce?! Îmi doresc manechinul acesta şi o să-l iau cu mine.

– Eşti o idioată, se mustră ea, ieşind din apă. Era trecut de miezul nopţii şi începuse să se lase frigul. Un fior îi străbătu şira spinării şi se grăbi să-şi arunce halatul de baie peste umeri. Apoi intră în clădire, îndreptându-se către ascensoare.

Spa-ul era liniştit, doar câteva lumini de veghe lăsate aprinse. Rămăsese ultima la piscină şi cum era o oră înaintată, probabil că nu se mai afla nici un membru al staff-ului prin apropiere. Patricia băgă mâna în buzunar, asigurându-se că încă mai avea cartela magnetică. Apoi uşile liftului se deschiseră, iar ea intră sub lumina puternică a neoanelor. Iar el intră după ea, chiar înainte ca uşile să îl strivească.

Nu pot să respir, gândi ea cuprinsă dintr-odată de un sentiment de panică. Lumina micuţului vagon îi ardea fruntea, orbindu-i pupilele. Îşi strânse pleoapele, retrăgându-se într-un colţ. Inima îi bătea nebuneşte în piept, bubuindu-i în urechi. O încercă un sentiment de vomă şi ridică instinctiv mâna la gură, parcă încercând să oprească fierea să iasă la suprafaţă. E doar un bărbat, Patricia. Nu exagera. Doar că sfatul acesta ar fi funcţionat perfect dacă ar fi fost miezul zilei, nu ar fi purtat un costum de baie ud, ce nu lăsa loc imaginaţiei, iar ea ar fi fost înconjurată de oameni. Deoarece el părea genul de om care se simţea în largul lui singur. Iar ea era singură cu el.

Apoi ding-ul ascensorului se auzi la etajul ei, iar Patricia aproape de rostogoli afară din lift. Pentru cineva care-şi dorea atât de mult să se culce cu acest bărbat, Patricia făcea tot ce-i stătea în putinţă să pună o distanţă între ea şi el. Se opri însă în faţa uşii camerei sale, ezitând. Degetele i se încordară peste cartela magnetică. Patricia nu auzi scârţâitul metalic al uşilor ascensorului, închizându-se. Spatele i se încordă, umerii îi căzură. El era încă acolo. Se întoarse să-l privească.

Sprijinit în cadrul liftului, aplecat uşor în afară, umplea întreg spaţiul holului cu prezenţa lui. Patricia ştiu în acel moment, fără nici urmă de îndoială, că ar fi putut la fel de bine să fie îmbrăcată în zdrenţe, pentru el nu ar fi contat câtuşi de puţin. Nu mai stătu pe gânduri, înaintă spre el chiar în acelaşi moment când bărbatul se retrase în lumina orbitoare a liftului, eliberând mecanismul uşilor metalice. Patricia răsuflă în acelaşi timp uşurată şi enervată. În timp ce intra în cameră, izbucni într-un râs isteric; îi dădură lacrimile şi îşi şterse în grabă obrajii umezi. Înainte de a adormi, se mai gândi o dată la bărbatul ce-i atrăsese atenţia şi la ce ar fi putut face împreună cu el dacă necunoscutul nu ar fi avut mai multă tărie de caracter.

Gânduri despre Timişoara

M-am mutat în Timişoara din februarie. Mi-am luat la revedere de la prieteni şi familie, mi-am pus coada pe spinare şi dusă am fost în Banat, căci degeaba e Banatul fruncea când Oltenia e mincea 😀

Pe aici, toate bune şi frumoase, parcă e stat în stat, dar să-mi fie cu iertare, oamenii de pe aici sunt cam nebuni:

  1. Vecinii de la bloc mă ameninţă că-mi înţeapă roţile maşinii sau îmi sparg parbrizul.
  2. Regulile de circulaţie nu se respectă (ce-s ălea?!)
  3. Semafoarele pentru pietoni sunt invizibile (ce-s ălea?!), iar pietonii traversează pe unde vor ei, când vor ei.
  4. Oamenii ăştia pe aici vorbesc de cafă (cafea), facultă (facultate), papuci (pantofi) şi în general au un vocabular aparte, specific lor (ce ziceam mai devreme că Timişoara e stat în stat?)
  5. Primarul lor le-a plantat palmieri prin centru.
  6. Studenţii vor în internship în firma ta, dar habar nu au cine eşti şi cu ce te ocupi.
  7. Candidaţii aplică la posturile vacante, iar dacă îi suni să-i programezi la interviu în aceeaşi zi sunt deja angajaţi la concurenţă.
  8. Sunt 4-5 bancomate ING în tot oraşul si doar 2 Rompetroluri. Săracilor.
  9. Toţi oltenii sunt manageri în Banat 😀

That’s it for now folks! Bine v-am regăsit 🙂

Alegerea Louisei

Şiii… s-a terminat povestea mea 🙂 Evident, până la finalul acestui capitol Louise va face o alegere, iar aventurile ei se termină deocamdată aici. Noi vom rămâne împreună însă, deoarece trebuie să aflăm care va fi alegerea Patriciei 🙂

Capitolul 10: Puterea celor 3

Lorena era conştientă că nu era precum alte tinere de aceeaşi vârstă. În fanteziile ei nu mai era salvată de un Făt Frumos. Fanteziile ei erau întunecate. În special acum. Se obişnuise să fie mereu pe fugă, să lupte. În funcţie de oponent, fie că sfârşea prin a fi deasupra sau nu, şi cât de primal era atacul, însăşi lupta era cel mai puternic afrodisiac. Să fie salvată? Jenant. Ar fi însemnat că nu ar fi reuşit. Salvarea era pentru domniţe, iar ea nu era nici pe departe una. Era o afurisită de Fiică.

Deşi aparent avea nevoie ca cineva să le reamintească asta hormonilor săi. Ploaia continua să cadă deasupra ei în rafale îngheţate în timp ce târa un Alex inconştient departe de locul în care autovehiculul, în care se aflaseră până acum câteva minute, derapase. Se îndoia însă că hainele ei erau în totalitate umede din cauza ploii. Scrâşni din dinţi şi continuă să sufere în tăcere. De ce trebuise să se întoarcă şi să o salveze? De ce trebuise să fie el cel care o salva întotdeauna?

Misiunea fusese simplă. Planul, cel puţin. Tatăl o trimisese să îi aducă la el pe cei trei experţi CoalPoint aflaţi în Johannesburg, dar Lorena era una singură, iar ei se luptaseră. Unul dintre bărbaţi căzuse primul. Îşi frânsese gâtul alergând pe scări, în timp ce Alex şi femeia încercaseră să-i distragă atenţia. În timp ce se apăra de atacul lor coordonat, îl împinsese pe bărbat într-un zid, tăiându-i răsuflarea pentru câteva clipe, apoi îi zdrobea ţeasta de podea nenorocitei aceleia ce îndrăznise să riposteze. Când ceaţa roşie i se ridicase de pe ochi, realizase că singurul expert pe care îl mai avea în viaţă era un specialist în armament care se afla la centrul de gestionare a situaţiilor de criză doar pentru a corobora inventarul pagubelor cu lista primită de la superiorul lui. Alexander Knight nu era omul e care Tatăl avea nevoie. Iar ea nu avea nevoie de dezastrul în care se afla.

Darren Connolly apăruse de nicăieri în spatele maşinii pe care Lorena o piratase şi furase şi îi împuşcase roţile, aruncând-o pur şi simplu de pe carosabil. Era o minune că nu-şi rupsese vreun membru; desigur, nu la fel stăteau lucrurile şi pentru Alex. Atârna pe umărul ei asemenea unei păpuşi de cârpe, aproape mort. Apropierea lui de ea, chiar şi involuntară, o făcea să se simtă claustrofobică. Singura fiinţă umană a cărei atingere o tolera era Tatăl şi asta doar pentru că aşa îi era înscris în codul genetic. Toată această situaţie în care era obligată să ajute pe altcineva în afară de ea însăşi era mult în afara zonei de confort. Puţinele cunoştinţe medicale pe care le deţinea îi confirmaseră că Alex avea să fie în regulă, în cele din urmă, dacă îl pompa cu antibiotice şi perfuzii; observându-l luptându-se astăzi înţelesese că dorinţa lui de supravieţuire depăşea instinctul de conservare. Alexander Knight era un bărbat care avea pentru ce să lupte. Motivaţia lui era reală, spre deosebire de a ei, care ucidea, răpea şi tortura doar pentru că voia să-şi impresioneze Tatăl.

Clătină din cap, încercând să-şi adune gândurile. Nu era o idioată. Dacă se gândea bine la toate calităţile cu care fusese înzestrată, s-ar fi putut chiar considera un geniu. Dar nu era umană. Nu era perfectă, precum Louise. Şi nici nu îi trecuseră neobservate privirile pierdute în gol ale Tatălui său de fiecare dată când se gândea la ea. Lăsă furia îndreptată către disfuncţionalitatea familiei sale să-i arate calea pe care ar fi trebui să o urmeze de aici încolo.

 

Louise se trezi dintr-o dată, tâşnind dintre aşternuturi ca arsă. O palmă şi-o trecu peste faţă, în timp ce pe cealaltă şi-o apăsă peste piept. Bubuitul nebun al inimii sale îi răsuna puternic în urechi, spărgând liniştea stranie a încăperii. Trupul începu să-i tremure numai amintindu-şi frânturi din visul pe care tocmai îl avusese, încă mai putând să-i simtă pielea alături de a ei. Privi cu dezgust aşternuturile şi începu să tragă de capătul cearceafului, dezvelind salteaua. ‚Ar trebui să le ard’, gândi ea, frustrată. Se mustră pentru că îşi permisese să se gândească la Alex înainte de a se duce la culcare. Era căsătorită cu Darren, îndrăgostită de el! Nu deţinea controlul viselor sale, dar nici nu era un lucru obişnuit ca acestea să apară şi să fie atât de reale. În plus, se dovedea încă o dată cât de lipsită de scrupule era.

Aruncă cearceaful în coşul pentru rufe murdare şi aşternu altul peste saltea, aranjând pernele cu grijă. Inspiră şi expiră de câteva ori; sub nici o formă nu avea să mai poată adormi la loc. În nici un caz după un astfel de vis…

Se aşeză cu grijă pe marginea patului, ca şi cum ar fi fost un obiect de origine extraterestră. Singura metodă de a-şi şterge visul din minte era să-şi amintească cum ajunsese să se culce cu Alex. Cum evoluaseră de la colegi şi prieteni la amanţi şi confidenţi. Iar acum, nu mai rămăsese nimic din ei.

O sărutase într-o seară, pe când Louise aţipise pe canapeaua din living. Intenţionase să fie un sărut trecător, pe frunte, dar în timp ce se aplecase deasupra ei, buzele Louisei îl chemaseră, fredonând un cântec de sirenă. Suprins de deşteptarea ei neaşteptată şi întrebat de ce făcuse asta, bărbatul răspunsese simplu:

– Nu ştiu.

Fruntea Lousei se încreţise a neîncredere. Se ridicase în şezut, strângându-şi genunchii la piept, şi îi făcuse semn să ia loc lângă ea, pe canapea.

– Alex, ce se întâmplă cu noi? Adică, pot să înţeleg glumele nepotrivite, dar să mă săruţi în somn… Asta nu e în regulă, chiar şi pentru tine.

– Ştiu.

Louise nu putuse să se oprească din zâmbind, auzindu-l:

– Te sperie? Orice ar fi lucrul acesta dintre noi? Sau eu? Eu sunt cea care te sperie?

Alex o privise, mijindu-şi ochii, şi gândindu-se foarte serios la cuvintele ce urmau să-i iasă pe gură.

– Cu siguranţă nu eşti tu cea care mă sperie, conchisese el.

Întrebările ei îl luaseră prin suprindere. Se aşteptase ca Louise să ţipe, să-l îmbrâncească, să-l înlăture de lângă ea, în nici un caz să-l oblige să răspundă la cele 20 de întrebări năstruşnice ale ei.

– Ei bine, va trebui să încetezi, adăugase ea. Nu e corect.

Se ridicase de pe canapea, întreptându-se către ieşire, iar bărbatul ştiuse că dacă i-ar fi permis să-l îndepărteze din viaţa ei, regretul şi remuşcările nu i-ar mai fi câştigat niciodată un loc în apropierea Louisei.

Mai repede decât ar fi putut clipi, Alex o ţintuise de uşă înainte ca degetele ei să atingă clanţa şi îi şoptea în ureche:

– Pot să fac ceea ce vreau, când vreau, cui vreau, Louise. Nu am de gând să mă opresc doar pentru că tu crezi că nu este corect.

Femeia îl privise cu ochi neîncrezători. Cu siguranţă, aceasta nu era reacţia pe care o aşteptase de la el.

– Nu este corect faţă de el.

– Dar el nu este aici, nu-i aşa? Niciodată nu este.

Îi permisese să rămână în seara aceea. Se afundase sub cuverturi, iar el se aşezase confortabil deasupra lor, privind-o cum aluneca în lumea somnului. Îi promisese că nu o va mai săruta; Louise alesese să-l creadă pe cuvânt.

Alex putuse să identifice momentul exact când respiraţia ei devenise constantă şi profundă, semn că adormise în cele din urmă. Se uitase la ea cu uimire, trecându-şi vârfurile degetelor peste pometul ei, jucându-se cu o şuviţă de păr ce-i alunecase peste faţă. Mai devreme, dintr-un impuls nebunesc şi pur masculin, îşi riscase gratuit relaţia cu femeia pe care o iubea. Desigur, Louise era căsătorită cu Darren şi îndrăgostită de Marius şi, din câte îşi putea da el seama, mai mult decât ceea ce îi oferea deja – prietenie –, femeia nu putea să rupă din sine. Se mulţumea însă şi cu atât. Pentru că prietenia ei era a lui şi a nimănui altcineva. Poate că îşi dăruise inima şi trupul altor bărbaţi înaintea lui, dar mintea ei, bunătatea, candoarea şi toate secretele ce o făceau irezistibilă celorlalţi, erau ale lui. Înconjurându-i talia cu braţul, Alex o trăsese mai aproape de el şi i se alăturase în lumea somnului.

 

– Uită-te la mine. Uită-te la mine, acum!

Încăperea în care îl ţineau închis era curată şi iluminată puternic; primea mâncare de 2 ori pe zi şi îl scoteau să ia aer, într-o curte interioară, o oră în fiecare zi, timp în care îi schimbau aşternuturile şi prosoapele. Dacă nu ar fi fost gardienii şi armele lor ostentative, Alex s-ar fi putut bucura de răpirea aceasta, comparând-o cu o vacanţă. Cu excepţia primei zile, în care i se făcuse un control medical amănunţit şi i se luase sânge, fusese lăsat în plata Domnului. Lorena îl vizitase de câteva ori, mai mult pentru a-şi omorî propria-i plictiseală, dar în rest, Alex putuse să memoreze fiecare centimetru din celula lui şi să-şi şteargă din memorie toate acele ce-ar fi fost dacă. Dacă nu ar fi vrut atât de mult să-i dovedească Louisei că este bărbatul potrivit, sau lui Marius că este omul potrivit sau dacă nu s-ar fi aflat în centrul de comandă din Johannesburg la momentul nepotrivit. Ce-ar fi fost dacă ar fi întârziat 10 minute în dimineaţa aceea la serviciu sau dacă ar fi murit în locul colegilor săi.

Însă, cel mai mult, nu ar fi vrut să ştie că o răpiseră şi pe Louise. Lorena nu-i spusese nimic şi nici el nu încercase să obţină informaţia asta de la ea, dar într-una din zilele în care se întorcea din curtea interioară, privirea sa periferică surprinsese o străfulgerare, un corp ce abia se mai împotrivea, un ţipăt strangulat şi ochii ei atât de verzi implorându-l să facă ceva. Ulterior, abandonat în camera sa, Alex încercase să se convingă de faptul că mintea îi jucase feste, că Louise se afla în siguranţă în Tete, în braţele lui Marius, dar inima lui îi spunea altceva. Iar inima lui nu-l înşelase niciodată atunci când venise vorba de Louise.

Pielea ei era ternă şi îşi pierduse elasticitatea, iar părul ei buclat era acum lipit de scalp, nespălat de cel puţin o săptămână. Cămaşa de spital abia îi acoperea trupul mărunţit şi putea ghici vânătăi alunecând spre interiorul coapselor ei. Nu trebuia să-i ridice tivul rochiei pentru a-şi verifica teoria.

Ochii ei mari vorbeau mai puternic decât o mie de cuvinte. Ar fi vrut atât de mult să traverseze spaţiul dintre ei şi să o strângă în braţe, dar nu era vrednic de ea.

– Eşti bine?

Curios, întrebarea asta îi traversase gândurile de sute de ori de când o văzuse prima dată încarcerată, dar nu el rostise cuvintele. Louise îl privi zâmbind.

– Nu eu ar trebui să te întreb asta?

– Nu eu arăt ca şi când aş fi văzut o fantomă, replică ea.

Adio, bun simţ. Alex o trase spre el şi o strânse atât de tare în braţe, încât putu să jure că îi auzi coastele cedând. Se potrivea acolo. Se potriveau împreună.

– Am încercat să evadez, mărturisi ea. De câteva ori, chiar, continuă ea şoptit, mai ales de când am aflat că eşti aici.

Alex nu încercă să o preseze să continue. Ştia prea bine de ce nu reuşise. Pentru că o prinseseră la timp, pentru că o loviseră şi o ameninţaseră. Pentru că îi ameninţaseră lui viaţa.

– Ce vor de la noi, Lou?

Femeia clătină aproape imperceptibil din cap, mişcarea aproape sleind-o de puteri; Alex îi simţi răsuflarea fierbinte pe gât şi aproape îşi pierdu minţile.

– Nu pe tine te vor, mărturisi ea. Evident, au avut nevoie de tine pentru a-l convinge pe Marius să-şi trimită cel mai bun agent pe teren, iar acum că mă au…

Se aplecă să o privească cu adevărat de când intrase în camera lui. Ştia că nu era încă o tentativă de evadare, Louise nu ar fi pierdut niciodată timpul dacă vieţile lor s-ar fi aflat în pericol, şi mai ştia că sunt supravegheaţi îndeaproape, altfel cineva ar fi intrat până acum în celulă să-i despartă.

– De ce te-ar vrea tocmai pe tine, Louise? Au distrus complet laboratoare ale CoalPoint, au ucis echipaje întregi. Proiectezi arme de distrugere în masă, nu eşti Dumnezeu.

Inocenţa lui aproape că îi frânse inima Louisei.

– Te iubesc, Alex. Ştii asta, nu?

Se aplecă să o sărute, dar ea îl opri, împingându-l uşor în piept. Sărutările lui Alex erau doar ale ei, nu ale tuturor celor care îi urmăreau acum din spatele monitoarelor. Dragostea lui era colacul ei de salvare.

Făcu un pas înapoi, smulgându-se din îmbrăţişarea lui. Bărbatul o privi nedumerit.

– Ce…?

– Ţi-ai pus gorilele să mă taie, să mă înţepe, să mă golească de sânge, să mă violeze până mi-am pierdut vocea ţipând să ai milă, Andrew. Nu o să-mi iei liberul arbitru. Nu o să mă forţezi să-l folosesc pe Alex pentru a-ţi atinge tu ţelurile. Dacă vrei copilul meu, vino aici şi fă-l!

 

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva  vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.

– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.

Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase aproape 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.

– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.

– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?

– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.

Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.

– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.

– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.

– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.

– Plămânul artificial organic.

– Nu e contradicţie în termeni?

– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.

– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.

– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.

– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.

– Ai grijă de tine, Pat.

Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.